O COPILĂRIE BASARABEANĂ
Galeria casei părinteşti din Mana este buricul pământului.
Totul îmi pleacă de acolo şi de atunci, toate se întorc, după definitive duşuri, după ocoluri largi şi perfect-rotunde – atunci şi acolo.
I-am spus: galerie, ca să se înţeleagă despre ce este vorba, în realitate, casa avea -ce avea, dar nu se numea galerie; nici prispă, nici pridvor (slavisme ţărăneşti); nu avea cerdac (turcism târgoveţ). Casa noastră avea calidor.
Deşi tata îmi explicase, doct, ca un învăţător de ţară ce era, „de unde, pe unde ne-a/venit cuvântul” (de la Francezi, prin Ryşi) i deşi, mai târziu, la Universitate, acceptasem evidenţa lingvistică: francezul corridor devenise, în rusă, karidor, sub această formă trecând în Basarabia rusificată, unde româna îl. Înmuiase – etimologia propusă, la început de tot, de mama era atât de mult mai frumoasă, încât în mod necesar, era şi adevărată: „Calidor, carevasăzică: dor-frumos”.
Carevasăzică, grecesculx kali şi românescul dor – dorul cântat, dorul oftat între Nistru şi Prut, după 1812, mai mult decât în oricare alt ţinut românesc, dor-frumos, acel dor special care te cuprinde atunci când (din.
Calidor), cu privirea împăinjenită de jale, câţi înco înspre Asfinţit, unde bănuieşti Prutul, râu blăstăm care-n două ne-a tăiat, de când Moscalii ne-au luat jun ţaţe din Ţara Moldovei şi au botezat-oy: Basarabi.
Prea puţin timp şi doar câteva împrejurări cheie u; – stat, cu adevărat, în calidor (chiar aşa: cum să ne vii a calidor de la Franţuji, când ei nu au esenţialul verb n sta?), însă mă întorc, fără odihnă şi fără efort spre mereu acelaşi punct de plecare: ealidorul.
Desigur, pictura, literatura – mai cu seamă poezia – au zugrăvit, cântat, consacrat alt punct-de-plecare, '. Privire: fereastra. Ca puşcăriaş, am cunoscut-o, fi ventat-o şi, în felul meu, am celebrat-o, însă calidor Pe măsură ce mă îndepărtez de el, punct-de-plec., mă şi apropii de punctul-de-sosire, timpul fiindu-mi ca drumul, rotund.
Ca mai toţi copiii băieţi, mai legat am fost şi rămas de mama, prin ombilicul intact. Poate că de aceea locul meu de întoarcere este, nu înăuntru de tot, ca încă-ne-născuţii, ci în calidor, acel vestibul deschis spre ambe părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură, expus agresiunilor – dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost – adăpost refuzat, de pildă, lui Rilke, Poetul-Fiu din Pieta: „Acum îmi zaci, cruciş, în poală, /Acum nu te mai pot naşte”.
Pe mine mama nu m-a trimis: m-a adus pe lume; nu m-a expulzat, m-a condus, de mână. Iar atunci când a plecat, când s-a retras, când a reintrat, ea, definitiv în mama ei, pe când îşi desprindea o mână de o -mână a mea, cu cealaltă mână îmi punea, în cealaltă mână a mea, mâna fiului meu, Filip (după treisprezece ani de agonie, mamei i se micşorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătând trăsăturile unui nou-născut; treisprezece luni mai târziu, îmi venise Filip, ca toţi nou-născuţii, cu obraz de babă – dar nu al oricăreia, ci al mamei, în ducere).
Aşadar, de mână, din şi spre calidorul casei din Mana J buricul pământului. Osia lumii.
CASA.
Am spus: „casa părintească”, deşi nu era proprictal _ părinţilor, ci a statului, a satului, constituind o aripă j şcolii. Să fi spus: „casa natală?” – nici măcar: m-aiî născut în zorii zilei de 2 octombrie 1935, „în altă parte”a cu vreo douăzeci de metri mai spre uliţă, într-o bojdeucă-de lut, acoperită cu paie, cumpărată odată cu terenul de şcoală. Aşadar, casa-părintească nu era a părinţii”; nici natală a mea.
Şi totuşi, din pricina cosei noastre tata a tărăgăn; plecarea în refugiu, dincolo de Prut, după acel nenorocit 28 iunie 1940, când au fost cedate Ruşilor Basarabia i Bucovina. A tot tărăgănat, a amânat – până când a fort prea târziu.
Tată, de ce n-am plecat în primul refugiu, <x din 40? 1-am întrebat de când am fost în stare să pu o astfel de întrebare. Nu ştiaţi ce ne aşteaptă sub Ocu: paţie? Sub bolşevici?
De ştiut, ştiam noi, dar una-i să ştii din auzit alta pe pielea ta. Ştiam destule, nu numai din ce pove teau fugiţii încoace, peste Nistru, mai ales în timpi foametei din Ucraina, de prin 32-33, dar ştiam din ' nu uitasem noi, cei de loc. Unde crezi că şi-au pori Ruşii „rivaliuţia” lor?
La Petrograd – Crucişătorul Aurora, Palatul Iarnă – şi dă-i, şi luptă, vorba lui Caragiale.
Cj t|ă-i şi dă-i – dacă ar fi fost aşa, adică numai octombrie. Partea proastă: când a început tără-_ vorbesc de cel din februarie – o parte a frontu-I. Jor era în Moldova. Când au auzit moscalii că s-a mântuit cu boierii, burjuii, popii, ţarii şi că or să capete Pa _.”au părăsit tranşeele, ne-au lăsat, în faţa Nemţilor cu zeci de kilometri de front descoperit.
Zicem: zeci, fiindcă suntem băieţi buni. Dar ce vină să le bagi? Să-şi dea Ivan din Tambov ori din Simbirsk sângele pentru Iaşi, pentru Fălticeni? Dar dacă, părăsind frontul, s-a'r fi dus aţă la Simbirsk, la Tambov, la boierii şi burjuii lor. Numai că ei au luat-o cu. Făcutul dreptăţii din Moldova, care numai de asta nu ducea lipsă: dar ce-au făcut la noi, în Basarabia. Aveam opt-nouă ani, mi-o aduc aminte. De ce nu s-o fi spunând şi: „La revoluţie ca la rivaliuţie”?
Deci, ştiaţi cine-s bolşevicii. „
Bolşevicii! Nu cuvântul ăsta ne speria – prea îl tociseră regăţenii pe spinarea noastră, însă când au zeam de colhoz. De parcă nu primul 1-ar fi născut pe al – doilea, dar aşa suntem noi, ţăranii.
Dar tu nu mai erai ţăran, deci n-aveai pământ de pierdut – sau tocmai de asta ai rămas?
Nu de asta. Şi n-a existat niciun, deci” – deci.
