Paris, joi, 9 februarie 1978 încep acest jurnal – al câtelea?
— În ajunul plecării la Ionesco, la casa lui de la ţară, pe undeva pe lângă Houdan. Încă nu ştiu cum se cheamă localitatea. M-am (m-au) hotărât să plec măcar pentru o săptămână din Paris, poate-poate îmi vin în fire. Iată, a trecut o lună şi jumătate din cele şase, câte promisesem la Seuil, şi n-am scris din „jurnal” decât vreo treizeci de pagini şi acelea ne-defini-tive (dar de-loc!).
Nici de astă dată nu-mi fac iluzii în privinţa jurnalului (fără ghilimelele deriziunii).
Deşi. Deşi poate că ar fi mai interesant, pentru mine, să ţin un „jurnal al jurnalului”.
Condiţiile (n-am alt termen la îndemână) de acasă nu sunt favorabile scrisului. Cu Filip aş scoate-o la capăt – doar suntem neamuri, până la urmă ne-am înţelege noi – dar cu adevărat tortu-rant: telefonul. Şi, decurgând din el, „angajamentele”: întâlniri, interviuri, călătorii, conferinţe. Nu sunt făcut pentru aşa ceva, anul 1977 mi-a ajuns, m-a umplut pentru. Zece vieţi. Nici nu îndrăznesc să mă plâng, ceilalţi ar crede că fac pe nebunul -când sunt doar un comod, un leneş, un egoist. Toate acestea (calităţile.) nu se împacă de fel cu militantismul, care cere disponibilitate, structură de pionier-al-patriei, de „Mereu gata!” – oricând, pentru orice.
Bine-bine, oricând merge – dar nu şi orice. Fiindcă. Orice fleac (astfel văzut de aici, de departe – sau din egoismul meu) poate fi foarte important acolo, la faţa locului, în România. Am verificat pe pielea mea această importanţă şi le reproşam (doar în gând) celor de afară, de departe – din libertate – că nu fac nimic, nu fac ce trebuie, de ce am eu nevoie. Jos, la Rahova, *) prin a doua jumătate a lui aprilie, când nu mai puteam, nu mai puteam -ziceam, uneori chiar cu glas: „Ţepeneag, de ce nu mişti, de ce nu faci nimic?” Ei bine, acum e rândul meu să fiu interpelat, apostrofat de cei aflaţi jos, în Rahovele eterne. Şi ce voi răspunde la Judecata de Apoi, când voi fi întrebat de ce n-am mişcat, de ce n-am făcut nimica pentru semeni? (patetic, dar altul-altfel mama n-are).
Oricum: am intrat în această horă, mort-copt, trebuie să joc. Orişicâtuşi, nu mi-e bine, ba mi-e de-a dreptul rău. Sunt bolnav cu adevărat şi de multă vreme (de la Rahova, desigur). Şi mai bolnav, mă simt din pricină că nu sunt în stare să mă îngrijesc, aşa cum mi-a recomandat (în fapt: ordonat!) doctorul Metzianu, rugat de Monica şi de Virgil să vază ce-i cu mine. Îmi tot zic: Mâine, mâine – si-gur! Sau săptămâna viitoare, uite, de luni, mă internez pentru analize (dar mai ales pentru odihnă). Dorm rău, mă trezesc stors, cu creierii gelatină. Apoi, de când am venit în Franţa (acum, a doua oară), am băgat de seamă: alcoolul, chiar un pahar cu bere, îmi agită şi mai şi somnul – agitat.
N-am să recapitulez evenimentele trecute, dar mă plâng – şi eu, ca omul: călătoriile (în Germania, în decembrie 1977, în Anglia, în a doua jumătate a lui ianuarie acest an) m-au dis-trus. Chiar atunci când nu mă solicitau direct (aş spune: chiar somnul, în călătorie din oarecum agitat devine de-a dreptul corvoadă). Nu sunt eu făcut ca să, asta, cum îi zice? Îi zice: a cutreiera lumea. Nu, nu, nu-i pentru mine cutreieratul lumii. Mă gândesc cu spaimă (cu atât mai terifiantă, cu cât nu mă pot plânge nici Anei) că are să trebuiască să mă duc şi în America. În America! Eu, singurul-singurel (numai cu puţa pre el). Dar poate că scap; poate că până să pornesc eu în neagra călătorire, cade guvernul, cade Nea Nicu, vine regele, noi ne întoarcem la casa noastră.
Casa, cui? Că n-am casă, n-am masă. Pe de altă parte, vor fi având dreptate amicii care mă sfătuiesc să bat fierul cât e cald şi cât timp presa se interesează de mine, să vorbesc despre cei care au rămas acasă şi ei nu pot vorbi.
Numai că a început să-mi devină peste puteri. Vreau să dorm. Şi să dorm. Şi, dacă tot nu să-mor, să scriu. Niţel. Atâtica şi-un sfert.
Plecând din România, nu-mi imaginam că pierderea manuscriselor mă va afecta. Dar, iată, pierderea este o adevărată rană: 7-1, romanul fără titlu început la Breaza, dus binişor până pe la
1) Pe Calea Rahovei se afla Direcţia Generală a Securităţii.
Pagina 130; Romanul unui roman, definitiv rătăcit pe drum, ori pier-dut, ori uitat prin hârtiile lui Ţepeneag, sau poate la Dus şart? 2).
De România nu mi-e (deocamdată) dor decât atunci când dau cu ochii de seminţe de flori; atunci mă gândesc la Breaza. La florile-plantele puse de noi, îngrijite de noi (ce picior-de-rai făcusem, la Breaza!). De oameni însă, ba. La dreptul vorbind, nici nu prea sunt oameni în România cărora să le duc dorul – în ultimii ani am fost atât de singur şi de însingurat şi de carantini-zat şi de marginalizat, încât nu am deloc sentimentul că am lăsat pe cineva-ceva pe-acolo. La amărâţii de semnatari rămaşi la cheremul Securităţii – mă gândesc mai des. Şi de fiecare dată încerc să-mi abat gândul. Prea chinuitor.
Zilele trecute am avut o ieşire violentă (si crucişă), faţă de Ana.
În legătură cu Virgil Mazilescu. I-a cumpărat o pereche de pantaloni de velur şi ţigări; pentru Ştefania a pregătit un pachet de haine. Voia să-i cumpere lui Virgil blugi, uite, mie nu mi-a cumpărat; gelos-cărpănos am zis: „De ce? De ce să alimentăm convingerea profund românească potrivit căreia totul se aranjează în viaţă? Fireşte, Mazilescu e băiat bun, poet foarte bun, pe deasupra sărac lipit. Numai că prietenul nostru Mazilescu a dat pe la noi în timpul Scrisorii de vreo trei-patru ori, şi n-a semnat-o. Ba mi-a explicat de ce n-o semnează, pentru că lui ei nu i-au făcut nimic rău, direct.; că atunci când au să-i facă ceva (direct, lui), atunci să vezi ce-o să provoace el, un scandal de pomină. Adevărat: măcar Mazilescu nu m-a atacat faţă de alţii, dar nici nu a mers vreodată, fie şi jumătate de pas, alături de mine. Dacă nu am dreptul să-i reproşez acest lucru (chiar să nu am?), atunci sigur nu am nici obligaţia de a-i trimite nădragi – când eu nu am, sau ţigări, eventual bani, când pe mine e departe de a mă da banii afar1 din cas1. De ce l-aş încuraja în convingerea că lui, ca mare poet, i se cuvine totul, el însă nu are nici o obligaţie? De ce să-1 confor-tez în ideea că el se ocupă de poezie (nu de politică!), drept care „disidenţii„ să facă bine să-1 alimenteze pe poet cu pantaloni, ţigări, bani, başca cinci kile de. Consideraţie veşnică.?”
