(a cincea variantă: 25 martie 2001)
UNU.
OCTOMBRIE
2 Octombrie 2000
Totul a început cu un telefon de la Catherine.
M-am zmuls, lăsând o parte din rădăcini, dar.
Acum, după mult-mult timp de la acel telefon pot să mă odihnesc. Chiar să mă adun; să recapitulez.
Cea mai bună terapie: scrii pe hârtie cum te-au durut pe tine la inimă rădăcinile zmuls-rupte. Şi nu te mai dor chiar atât de foarte tare.
Am fost tentat să încep aşa: „Eram sigur că.” – apoi să continuu a-mi arăta muşchii solitudinii. Ai solitaritudinii. Ai solo'.
Şi nu eram sigur de nimic. Nu întrevedeam ce va fi peste apă, dincolo de linia marcând graniţa dintre literatură – fie ea realistă – şi realitate (fie aceea şi literaturizată).
Când n-ai încotro, te azvârli în naraţiune. Ca-ntr-o Dunăre-Dunăre, în februarie. Nu-ţi place să începi cu începutul, îţi place să începi cu, de pildă, sfârşitul, apoi s-o mai rotunjeşti preţ de o paran-teză-două-trei-patru şi abia când cititorul este gata obosit, sătul de amânare – atunci să te porneşti pe povestire.
Aşa am făcut şi acum. Apoi am refăcut – deci, ca niciodată, n-o mai târcolesc, o intru dintr-una:
Era dimineaţă, devreme. A sunat telefonul.
O voce cunoscută mi-a pătruns în măduva urechii sufletului, şi-a depus oul: mi-a împlântat un nume: Catherine.
Mi-a comunicat că ea este Catherine; apoi m-a întrebat dacă e posibil una ca asta: să o fi uitat eu pe Catherine?
M-am scăzut mental, n-am răspuns – ce să-i fi: nu numai că n-o uitasem (pe Catherine?), dar mi-o crescusem, în lipsă. Am tăcut, mai departe.
Atunci Catherine a chicotit, şi a adăugat: numele ei de fată este.
— A rostit un nume de familie basc, inconfundabil. Inuitabil. Şi că să ne întâlnim – imediat, fiindcă ea are mare nevoie de mine – şi iar a chicotit.
Înţeleg acum: nu exista nici o linie, nici un şanţ, nici o frontieră între lumea scrisă şi cea nescrisă, doar ţeava privirii mele, căutând-o; nici o deosebire dintre ficţie şi infanterie, nici o contradicţie de esenţă între mine şi ea. şi ele. Şi elea. Înţeleg şi înţeleg că dacă atunci nu a fost prea târziu ca să mă opresc, acum e prea târziu ca să dau înapoi. Din nimic nu mai poţi da-înapoi – nici măcar din dat-înapoi. Iar dacă m-am oprit din mers-înainte nu înseamnă că pot face cale-ntoarsă, că pot şterge tabla cu buretele, că mă pot pregăti pentru altă poveste a vieţii trăită cu creta.
Deci, totul a început.
Vezi? Cât de greu mi-e să intru direct în naraţiune; în naraţio-nare? De aceea mă voi fi protejând prin evitare. Prin amânare – cunosc metoda; am mai practicat-o, cu oarecarea îndemânare, în „Gherla”. Să fie întrebat Ţepeneag: el m-a lăudat pe undeva, într-o cronică parcă, n-o am, el mi-a povestit-o – când a apărut „Gherla”, la Gallimard (în 1976) eu mă aflam în România. Nici el nu mai avea cronica aceea, el nu păstrează hârtii de-ale altora, nici ale lui despre alţii, în care a scris de-bine. Le aruncă. Păstrează scrisorile adresate lui. Pe acelea le publică după 30 ani, prezentate apoi comentate în cel mai pur stil coniric.
Dar parcă pornisem de-a dreptul.
Cu Dumnezeu înainte – re-pornesc.
Aşadar, totul a început cu telefonul prin care mă anunţa că are nevoie de mine. Mare de tot nevoia. Poţi rezista când cineva îţi spune că are nevoie de ajutor? Mai ales când cineva e o ea? A început deci.
Totul a început cu-prin-în-la Catherine.
A început. De parcă ar mai avea importanţă, aici, cum-ul, odată ce s-a clintit din loc. Nu are şi are: o carte bine pornită are mari şanse să binecontinue (ce iese: om muri şi om vedea), însă nu poţi scrie o carte dacă nu ai început-o de unde trebuie începută, dacă nu ai pătruns în ea pe-aici, prin orificiul acesta, dacă nu te-ai introdus prin gaura aceasta, vârât în gura de-aici, intrat prin poarta asta, strecurat prin uşa aşteptând să fie dezîncuiată – cu cheia cea bună, adevărata, unica.
Ar fi singura apropiere de muzică. Nu de oricare, numai de cea populară şi de jazz. Acolo muzicanţii înainte de a concerta (nu strigau lăutarii ţigani din Codlea: „Noi s'tem clasă concertoare!”?) încearcă, îşi sună o vreme, nu tonalitatea în special, ci tonul (în general) în care va fi prezentată întâia melodie – şi a doua şi a cincisprezecea, din acea zi. Spre deosebire de formaţiile de cameră şi simfonice unde, înainte de concert, interpreţii îşi acordă şi îşi încălzesc instrumentele – atât, nu au nevoie să caute, să caute, până să găsească locul, locşorul, cuibul, să se cuibuşească în el: au partiturile pe care cei mai mulţi le ştiu pe de rost. şi care pentru mulţi dintre ei ţin loc de muzică. Te întrebi dacă nu aveau dreptate concertorii din Codlea.
Ca să mă abată de la. Altfel nu mai ajung să ies din paranteze-n paranteze-n paranteză.
Azi sunt copios confuz – mai ales că astă-noapte, la orele două, am împlinit 65 ani, însă mâine am să (-mi) revin. şi chiar de n-am să izbutesc să construiesc o succesiune de întâmplări, măcar am să încerc să fac mormanul de fapte şi de stări accesibil celui care ar avea ideea trăsnită de a succesiona simultanul (cine are urechi de auzit să pipăie; şi să urleze).
3 octombrie.
Când a început? Adevăratul început va fi început atunci când Catherine a început. A fi-fire. Atunci când Catherine a. Nu un adevărat (sau: un prim – şi nu o Catherine) început – deşi acela poate fi socotit unul dintre începuturile începutului.
Oricum, în timpul continuării am simţit că. Nu: am ştiut, simţirea e încă nesigură, în faza căutării, a pipăirii, pe când ştiutul este!
