Paris 1 iulie 2002
Şi dacă aş spune tare ceea ce se doar şopteşte: «La 11 septembrie (2001) s-au înfruntat două anticulturi: americană şi jihadă – cea care se revendică de la islam, însă este împotriva preceptelor Coranului»?
Aş fi tratat de antiamerican, de antiarab – ba chiar de terorist! Am fost-sânt-voi fi, alternativ-simultan: antisemit şi jidovit, antirus şi rusofil, anti-român şi basarabean xenofob…
Am auzit şi dinspre Bucureşti ecouri provenind din Franţa, Germania, Anglia (însă nu şi din Italia, Spania, Portugalia – oare de ce?) sub forma de indecent răcnet de solidaritate: «De la 11 septembrie suntem cu toţii americani!»
Servilism dezgustător, secreţie de turmă. Un occidental isteric a parafrazat celebra zicere a lui John Kennedy: «Sunt [şi eu] un berli-nez» (el îşi exprima solidaritatea cu locuitorii Berlinului, parte ostatici ai ruşilor, parte robi ai ruşilor), după el s-au grăbit să zbiere în cor toţi frustraţii occidentali ai căror părinţi erau nostalgici ai luptei pentru pace în Vietnam; după ei, laie, culturaleţii noştri dâmboviţelini, altfel politologi, futurologi, astrologi, americanologi, bursieri şi postulanţi.
Poţi să-ţi exprimi compasiunea faţă de cineva care a suferit o grea pierdere – de obicei legată de moarte; în nici un caz nu poţi pretinde că „eşti şi tu”, fie mort, fie fratele-mama-fiul mortului. Aşa, pentru că nu e logic, nici corect. Şi nici decent.
Data de 11 septembrie poate constitui o piatră de hotar – însă nu fiindcă „de la 11 septembrie ' noi, ne-americanii, am fi devenit fulgerător americani, ci pentru că atunci, ei, prietenii noştri, americanii, au primit o lovitură cumplită, neaşteptată: pentru întâia oară în scurta lor istorie au aflat ce înseamnă ca tu, civil, să fii atacat, din cer, pe solul naţional (Pearl Harbour: undeva, pe o insulă, departe, în spaţiu – şi în timp…). Ei se credeau cei mai buni, cei mai drepţi; cei mai cinstiţi, cei mai harnici; cei mai inteligenţi, cei mai generoşi; cei mai morali şi cei mai iubiţi dintre oamenii de pe întreaga planetă – şi, dintr-odată…
Două au fost întrebările-imprecaţie rostite de americani în direcţia Divinităţii: «Doamne, de ce m-ai pedepsit pe mine, de ce mi-ai făcut mie asta?» – ceea ce se traduce prin: Dumnezeu mă bătuse doar pe mine, american, numai mie îmi făcuse „asta” – ceea ce era nedrept; «De ce ne-au făcut [ei] asta, nouă, care îi ajutăm şi-i iubim? De ce au început să ne urască, dintr-odată, de ce au devenit ingraţi – noi ne-am dat de două ori sângele, în secolul trecut, pentru cauza lor, noi le-am trimis ajutoare alimentare, medicale, de fiecare dată când s-a putut…» – impersonalul viza ne-ajutorul faţă de comunităţi şi ele, nefericite, dar aflate sub controlul Chinei şi al URSS.
În deceniile trecute când Europa Occidentală era scăldată în sânge de pe urma acţiunilor terorismului de stânga (Brigăzile Roşii în Italia, Armata Roşie în Germania), americanii se arătau miraţi-indignaţi că autorităţile locale nu sunt în stare să lichideze bandele care compromi-teau vacanţele culturale ale cetăţenilor americani; când terorismul islamic (în fapt: diversiunea guvernului comunisto-militarist algerian) a însângerat Franţa, americanii – şi nu doar turiştii, ci şi gazetarii şi oamenii de afaceri – nu încetau de a trata statul şi poliţia franceză de incapacitate patentă, ba chiar de complicitate cu teroriştii, ameninţând cu denunţarea unor contracte comerciale… Fiindcă erau siguri: la ei, în America aşa ceva era de neconceput – America fiind o fortăreaţă inexpugnabilă, păzită zi şi noapte de armata cea mai puternică – ce să mai vorbim de atotştiitorismul, de eficacitatea poliţiilor FBI şi CIA…
Şi a venit 11 septembrie. în loc să caute motivele agresiunii (printre ele: Palestina), au acuzat Cerul de nedreptate la adresa lor.
Anticultura americană în splendoarea ei analfabetizatoare a primit o lovitură cumplită de la o (sau: de la cealaltă?) anticultura, barbari-cultura dimpotrivă: cea vehiculată de câţiva arabi supra-bogaţi, supra-occidentalizaţi. Jihad: un număr restrâns de indivizi, nu mai mulţi gândiseră şi impuseseră teroarea Revoluţiei Franceze şi a celei Bolşevice.
S-a spus mereu că secreţia „gândirii” terorismului benladenist ar fi expresia „maselor largi de musulmani umiliţi de creştini, colonizaţi de occidentali”- de acolo s-ar trage ranchiuna tenace a lumii a treia. Numai că „masele de musulmani' nu arătau spre America – ci spre Palestina. în acest sens, ceea ce li se întâmplă Palestinienilor din partea Israelienilor – cu suţinerea, complicitatea, chiar cu îndemnul americanilor – poate fi considerat, nu atât cauza (deşi, de la venirea lui Sharon la afaceri…), ci pretextul; mai corect: aZffoiu/jihadiştilor: «Iată cum îi pedepsim noi pe persecutorii fraţilor palestinieni».
…Bineînţeles, nu soarta palestinienilor umiliţi, spoliaţi, alungaţi de pe pământul lor, băgaţi în sârme, masacraţi de tancurile, helicopterele, avioanele de vânătoare (americane) israeliene le stă la inimă benlade-niştilor – dovadă: în răzbunarea lor oarbă nu au vizat Tel Avivul, ci New Yorkul; nu au atacat nave de război israeliene – ci americane… în ochii acestora, Americanii sunt inamici, nu pentru că susţin Israelul în toate acţiunile sale teroriste împotriva băştinaşilor palestinieni, ci pentru că le sunt rivali pe terenul anticulturii. Şi mai ales fiindcă ei, americanii au fost, nu doar „alfabetizatorii” lor, individual, ci fabricanţii terorismului antioccidental.
În secolul nenorocit care a trecut, XX, Rusia a fost puterea cea mai destructivă, cea mai nocivă; America, în ochii noştri naivi: îngerul Păzitor, Arhanghelul Salvator. în ultimul război mondial i-a salvat de Hitler pe francezi, pe italieni, pe belgieni, pe englezi – dar nu şi pe polonezi şi pe cehoslovaci – de ce? Simplu: fiindcă Hitler murise -trăiască Stalin! Pe noi, românii, dacă americanii nu ne-au persecutat altfel decât bombardându-ne, mai ales în Duminica Paştelui 1944, nici nu ne-au ajutat atunci când aveam nevoie de ei şi îi aşteptam să-şi onoreze promisiunile. Ba, în cazul Ungurilor, în 1956, neintervenţia lor, a avut valoare de complicitate cu Sovieticii la strivirea insurecţiei.
Înapoi la terorismul impropriu numit: „arab”: acesta, cronologic, a început cu Iranul, comunitate ne-arabă – doar islamică. Ura iranienilor împotriva americanilor nu a fost ura musulmanilor împotriva creştinilor, ci a unei ţări împotriva altei ţări (America) – care dădea ajutor duşmanului ei de moarte: Irakul. Fundamentalismul homeynist a pornit de la conflictul religios dintre şiiţi şi sunniţi, a alunecat la un conflict (aparent) între musulmani şi creştini – dar nu a fost decât unul economic, în care „găina” a fost (şi este, în continuare): petrolul.
