Marţi, 3 februarie 1981.
Seara. Ceasul arată orele 21,12.
Marţi, 3 februarie 1981, la orele nouă fără două minute, plecaseră şi ultimii poliţişti, cei de la D. S. T., iar apartamentul nostru îşi luase înfăţişarea (nu spun: aerul, pentru că persista mirosul iute-acru.) obişnuită.
Obişnuită şi dezbrăcarea lui Filip, îmbrăcarea în pijama şi culcarea, dincolo, în odaia lui – „la patru mâini”, operaţia ne luase exact cinci minute.
Marţi, 3 februarie. Ceasul arată şi 12 minute bis – ba nu: şi 13, într-o seară ca aceasta, îmi pot permite să sfidez 13-ul, numindu-1.
E bine, seara, când te aşezi la fumat, chiar dacă ceasul arată orele 21 şi 14., e bine când poţi spune: „şi 13 bis”.
E bine în această seară de 3 februarie – şi nu doar pentru că trecusem cu bine încă o vamă, ci bine, aşa cum e bine, seara, după ce îţi dezbraci şi îţi culci copilul adormit îmbr cat şi încălţat, pe canapea. E bine, aşa cum e bine când fumezi cu mama copilului, tăcând.
E bine.
Răsfoiesc un ziar. Ştiu că e de acum trei zile, i-am citit data şi chiar am perceput-o. Dar îl citesc; şi chiar înţeleg ce citesc. E bine într-o asemenea treime, seara, fumând, cu atât mai bine, cu cât în vremea din urmă desluşeam oarecari semne de oboseală, descurajare, de aproape cădere, la Ana. Pauza prea lungă dintre o vamă şi alta? Uzura? Vârsta? Toate la un loc? Iată însă că astăzi-ul (3 februarie 1981) ne repusese pe şine, într-un fel, ne întinerise.
Şi dacă mă înşel? Dacă nici măcar o detunătură ca cea de la ora 18 n-o mai poate întoarce pe Ana la: „Mama lor de cavernicoli!” – consolarea, încurajarea, îndemnul la (contra) atac, atâţia ani, de atâtea ori, mereu? Ştiam, ştia – mai precis: ştiusem – că, pentru a rezista onorabil salbelor, salvelor, rafalelor de „vămi”, trebuie să îndeplineşti două condiţii, aparent opuse: prima, să ai ce pierde – tinereţe, sănătate – şi să consimţi la această pierdere; a doua, să nu ai ce pierde – bunuri materiale, situaţie, legături de rudenie, de prietenie – deci, să nu poţi fi şantajat prin alţii, prin altceva. Or, cu trecerea timpului (care, pentru noi, s-a măsurat cu altă unitate decât cea curentă), pierdusem ceea ce era de pierdut, până aproape de epuizare (tinereţe, sănătate), căpătând, în schimb (?), ceva care putea fi pierdut: copilul.
Citesc de zor jurnalul vechi, mulţumit şi neliniştit: femeia din fotoliul alăturat va mai fi în stare să se ridice din pierderi-câştiguri şi să spună: „Mama lor de cavernicoli!” – aşa cum începuse să spună, în urmă cu cincisprezece ani, aproape-adolescenta numai ochi, oase şi gheare (şi care ştia bine că, însoţindu-se cu unul ca mine, avea de pierdut totul, nimic de câştigat)?; aşa cum continuase tânăra femeie numai rotunjimi, ochi şi gheare?; aşa cum sfârşise, acum trei ani şi trei luni, pe aeroportul Orly, femeia cu un copil în braţe, susţinând de braţ un bărbat abia ţinându-se pe picioare şi gâfâind chiar atunci când trebuia să se încheie la un nasture: „Mama voastră de cavernicoli! Aţi scăpat de noi, dar şi noi de voi.”? Scăpasem, scăpaseră – fiecare în felul său, al nostru fiind cel cu multe pene smulse. În ceea ce ne privea, Lavoisier minţise: totul se pierde.
Ei, da: trei ani şi trei luni (mai exact: şi două luni şi două săptămâni) de când se instalase această absenţă cu care mă obişnuisem, până la a uita s-o mai doresc umplută – cu ce?
— Mama voastră de cavernicoli!
Nici nu clipesc. Ba chiar, ca să o menajez, pe ea, care tăcuse atâta vreme, atâta vreme, încep să citesc cu glas tare o frază oarecare dintr-un oarecare articol din ziarul vechi.
— Isprăveşte! Mă somează. Apoi cu alt glas, abia audibil: Arătam foarte, foarte speriată, când am intrat?
E bine, acasă, când după orele nouă de seară, după ce ai culcat copilul, fumezi cu mama copilului, tăcând întrebări care aşteaptă şi răspunsuri.
Aşa că tac. Atât cât trebuie:
Deloc, spun, neglijent. Ca de obicei, ai fost.
Ba nu! Mă întrerupe ea. De data asta nu a fost ca-de-obicei, măcar pentru că, de-obicei, cavernicolii nu ne trimiteau cărţi. Cred că am ţipat puţin – am ţipat tare?
Cine, tu? Noooo. N-ai ţipat, nu erai deloc speriată.
Ba da, ba da, ştiu eu. Atât, că nu mai ţin minte când anume mam speriat: atunci când, vrând să intru în casă, am găsit-o plină de poliţişti şi, nevăzându-1 pe Filip, am ţipat: „Unde-i copilul?”, sau abia după ce tu mi-ai răspuns: „Jos, într-o maşină a poliţiei”, fiindcă nu reţinusem decât „maşină”, iar „jos”, în capul meu, devenise ambulanţă
— Şi l-am şi văzut: rănit, însângerat, poate mort.
— Destul, gata, să nu mai vorbim! S-a terminat, nu mai vorbim.
Şi nu mai vorbim – cale de o ţigară întreagă. Ana şi-a întins pe braţele fotoliului, pe jos, la picioare, cursurile ei de informatică, dosarele, caietele. Şi lucrează. Şi, lucrând, zice:
Filip nu a desfăcut niciodată corespondenţa, coletele.
— Şi nu este doar afirmaţie.
Nu, niciodată! Mă grăbesc să răspund. Ştii foarte bine că nici poştaşii, când urcă până la etajul nostru, nici gardiană imobilului nu-i dau lui, în mână, nimic – ştii doar.
Ştiu. Dar. Şi la ce mi-ar folosi ştiinţa asta, dacă, azi.?
Ştiinţa aceea foloseşte la înlocuirea lui „dacă”, zic. Ana lucrează la informatica ei – şi se pare că chiar cu spor.
Dar băieţelul gardienei, Tony? Ai văzut şi tu că o ajută pe maicăsa: triază scrisorile, manipulează coletele.
Manipulează! Ai început să vorbeşti ca poliţiştii! L-am văzut – crezi că nu m-am gândit şi la el, atunci când.? Dar am mai auzit şi ce spuneau artificierii: explozia urma să fie provocată de deschiderea.
— Numai de des-chi-de-re, deci, într-un unghi depăşind nouăzeci de grade!
Pauză – de informatică.
