Va trebui să mai treacă vreme până ce personalitatea ciudată şi tulburător de complexă a lui Nae Ionescu se va dezvălui în toată amploarea ei. Abia după trecerea anilor se vor putea percepe dimensiunile acestei existenţe, tragică prin zbuciumul, frământările şi neliniştile ei.
Într-o viaţă relativ scurtă şi prea mult brăzdată de lupte, Nae Ionescu a lăsat totuşi urme cari nu se vor şterge. Nu e vorba, fireşte, numai de lucrările scrise, în filosofie mai ales, a scris prea puţin. Nu pentru că n-ar fi avut ce scrie sau n-ar fi putut-o face, ci fiindcă avea credinţa că înainte de a fi trăit, controlat şi copt, un gând nu trebuie aşternut pe hârtie. Aşa se explică şi faptul că în cursurile sale din aceeaşi materie, dintre cari fiecare ar fi putut constitui o carte plină de miez, profesorul Nae Ionescu, duşman al obişnuinţei, în care vedea o „lene de gândire”, nu s-a repetat niciodată. De câte ori relua problemele, la intervale de 3-4 ani, înfăţişarea cursului era alta. în cele din urmă, această gândire vie şi-ar fi găsit desigur albia proprie, forma care să-i fi îngăduit a fi comunicată sub chipul cărţii tipărite. A comunica, în forma oarecum definitivă a scrisului, ceea ce gândeşti, însemnează a fi întors şi frământat pe toate feţele anumite probleme, a fi ajuns la anumite încheieri, satisfăcătoare în primul rând pentru tine însuţi. Fiindcă, în probleme capitale ale vieţii spiritului, n-a avut timpul necesar, sau n-a crezut că a ajuns în situaţia de a formula fructul meditaţiilor sale, Nae Ionescu n-a scris cărţi. Cei cari l-au cunoscut şi au ştiut ce-ar fi putut da nu vor putea regreta îndeajuns că moartea prematură a distrus definitiv posibilitatea cristalizării şi a realizării depline a unei gândiri atât de înzestrate.
Dacă n-a avut liniştea şi răgazul de a scrie cărţi de filosofie, aceasta nu însemnează că Nae Ionescu n-a fost o prezenţă reală şi efectivă în viaţa spirituală a ultimelor generaţii. Forma ei a fost însă alta decât cele obişnuite, în timpul îndeletnicirilor sale de profesor, Nae Ionescu a preferat înrâurirea directă şi vie, contactul nemijlocit cu spiritele.
Pentru generaţiile de studenţi cari l-au avut profesor, cursurile de logică, metafizică, teoria cunoştinţei şi filosofia religiei ţinute de Nae Ionescu şi-au avut semnificaţia lor şi vor rămâne de neuitat. Ele ofereau rara ocazie de a urmări un om care trăieşte problemele, le despică cu o putere de analiză şi o luciditate fără egal. Era un moment de neîntrecută, unică satisfacţie spirituală să fi urmărit pe omul acesta gândind, luptându-se cu dificultăţile problemelor, cucerind spiritele prin verva şi dialectica-i demoniacă. Dacă studenţii nu părăseau sala de curs cu bagajul de cunoştinţe sporit – cunoştinţele se pot aduna şi din cărţi —, plecau, în schimb, cu altceva, mult mai preţios, mai rar şi mai greu de găsit: cu îndemnul de a nu se rezuma să înveţe numai, să primească ideile de-a gata, să acumuleze pur şi simplu cunoştinţe, ci să mediteze, să trăiască şi să verifice personal problemele. Problemele lor, în primul rând. Farmecul acestor cursuri vii, pentru care profesorul Nae Ionescu şi-a mărturisit totdeauna preferinţa, nu poate fi redat prin cuvinte. Cei cari le-au ascultat îşi pot da seama că au avut excepţionala ocazie de a vedea o inteligenţă scăpărătoare, curioasă, în plină desfăşurare.
Spiritul filosofic al lui Nae Ionescu trăieşte şi va trăi în cei cari l-au ascultat, l-au iubit şi l-au înţeles. Nu este aceasta o înrâurire mai rodnică decât toate cele de natură livrescă?
Acţiunea acestui spirit s-a exercitat însă pe o rază care trece mult dincolo de îndatoririle catedrei. Ziaristica românească a cunoscut în Nae Ionescu pe unul dintre cele mai strălucite şi prestigioase condeie. Prin felul cum a înţeles-o şi a practicat-o, el a arătat că gazetăria nu este o profesiune ci o chemare, o luptă de fiecare zi pentru biruinţa unei credinţe, a intereselor vitale ale comunităţii de viaţă şi iubire a neamului. Cum însuşi a arătat-o, activitatea sa de gazetar „reprezintă un efort disciplinat, metodic, cinstit şi dezinteresat de a privi cotidianul pentru permanenţele lui şi de a desprinde din întâmplări – sensuri şi probleme”. Pentru noi, cei cari îi aşteptam articolul zilnic cu emoţie şi-l sorbeam cu nesaţiu, gazetăria lui Nae Ionescu a fost o şcoală în care am învăţat să gândim. Să gândim politic, pe linia destinelor mari ale neamului.
Pretutindeni, în toate domeniile în care s-a manifestat, egal de scânteietor, s-a dovedit acelaşi spirit vioi şi pătrunzător, împrăştiind unda unor nelinişti fecunde. Dispreţuia situaţiile comode şi iubea lupta. Prin tot ce-a făcut, şi mai ales prin modul cum le-a făcut, omul acesta se singularizează într-un fel dintre cele mai expresive în cultura noastră. Personalitate colţuroasă, complicată, sinuoasă şi totuşi dreaptă prin constantele ei, plină de curiozităţi şi surprize, trecerea lui printre noi va lăsa amintirea adâncă a unuia dintre oamenii cei mai vii pe cari ne-a fost dat să-i cunoaştem. Pentru dragostea pe care ne-a purtat-o Nae Ionescu şi pentru toate adevărurile mari, esenţiale câte le-am învăţat de la el, nu-l vom uita; îl vom simţi mereu printre noi şi-l vom iubi în eternitate.
NICOLAE TATU.
CURS DE FILOSOFIE A RELIGIEI 1924 -1925 [27 februarie 1925]
I. INTRODUCERE. FILOSOFIA RELIGIEI CA DISCIPLINĂ FILOSOFICĂ
1. Ritmul vremii şi interesul pentru filosofia religiei
2. Criza antiintelectualistă a filosofiei
3. Ce este filosofia religiunii?
4. Conceptul de religiune
5. Obiectul filosofiei religiei
6. Metafizică şi religie. Conţinutul de adevăr al religiei
1. Faptul că şi anul trecut şi anul acesta am anunţat Prelegeri de filosofie a religiei nu este în legătură cu altceva decât cu o preocupare a mea constantă care nu este, cum aş zice, un reflex al structurii actuale a vremii sau al sufletului epocii noastre contimporane, ci este o preocupare pe care s-a întâmplat să o am, cum s-a întâmplat să o aibă şi alţi oameni. Vreau să spun, cu alte cuvinte, că filosofia religiunii este o disciplină filosofică ce poate să fie la modă astăzi pentru o parte din lume, care se ocupă de problemele de filosofie generală, dar ea nu a existat în speculaţiunea filosofică a omenirii în chip constant. Dovada cea mai bună a acestei afirmaţiuni a mea se vede, între altele, tocmai în faptul că filosofia religiunii a început să se constituie propriu-zis, ca disciplină filosofică de sine stătătoare, tocmai în veacul al XlX-lea, adică în veacul care este cel mai sărac de conţinut metafizic de la Hegel încoace.
Vasăzică, orientarea interesului omenesc spre problemele de filosofia religiei nu este în legătură cu o mai mare religiozitate a omenirii şi prin urmare nu trebuie să vedeţi nici în încercările mele, de a schiţa – în linii generale de altfel – un fel de sistem al filosofiei religiei, nu trebuie să vedeţi o încercare a mea de a mă pune oarecum la unison cu ritmul vremii.
De altfel ritmul acesta al vremii este şi el un lucru foarte ciudat, aşa de ciudat încât cea mai de seamă preocupare a unui spirit pe care-l preocupă problemele filosofice este să se sustragă cât mai mult lui, sau în orice caz să controleze întotdeauna ceea ce primeşte de la el, cu deosebire criticilor.
Din acest punct de vedere, este adevărat că problemele, nu de filosofia religiei, dar de religie, trec oarecum astăzi pe un plan mai în faţă în ansamblul intereselor generale ale omenirii, dar teoretizarea acestor fenomene este de fapt astăzi oarecum îngreunată de lipsa de disciplină a spiritului filosofic.
2. Impresiunea mea generală este că filosofia trece astăzi printr-o criză, între altele şi pentru faptul că această filosofie abdică de la instrumentul ei cel mai de seamă, care este, totuşi, şi trebuie să rămână, raţiunea. Căci filosofia, la urma urmei, nu este decât un fel de rezultat al unor cercetări asupra unui obiect special pe care l-am indicat noi, dar un rezultat care, prin esenţa lui, trebuie să fie de-a dreptul transmisibil. Dar transmisibilitatea cunoştinţei noastre nu este posibilă fără acest instrument al raţiunii. Acei dintre d-voastră cari au citit câte ceva din mica noastră publicistică filosofică, diverse polemici între diferite şcoli şi curente în idei, îşi aduc aminte, desigur, de polemica foarte acerbă dintre raţionaliştii de la Iaşi şi misticii de la Bucureşti. Aceştia din urmă spuneau: Raţiunea? nu mai e bună de nimic! Nu o mai fi pentru ce le-o trebui d-lor, dar de ceva tot mai e bună, întrucât este singurul instrument de transmitere a cunoştinţei noastre. După cum vă spuneam însă, epoca aceasta a noastră moare oarecum filosoficeşte tocmai din cauza anarhiei totale care domneşte în câmpul acesta spiritual, tocmai din cauza lipsei de disciplină care domneşte în gândire, care stăpâneşte gândirea noastră contimporană.
Vasăzică, criza filosofică – dacă este astăzi o criză filosofică, şi hotărât că este – provine nu din bogăţia sau din sărăcia sufletească a epocii, căci cantitatea de avuţie sufletească este poate mai mare astăzi decât acum 20 sau 30 de ani, dar provine dintr-un fel de dezorientare a spiritului care renunţă, astăzi, la singurul instrument propriu-zis al filosofiei, care este şi rămâne pentru totdeauna raţiunea omenească.
