Ciclul „Dramele Parisului”
MOŞTENIREA MISTERIOASĂ
Volumul 1
PROLOG.
Capitolul I.
Era în 1812.
Marea Oştire se târa în retragere, lăsând în urma ei Moscova şi Kremlinul în flăcări şi o jumătate din batalioanele sale în apele îngheţate ale Berezinei.
Ningea…
De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, pământul era alb, cerul plumburiu.
Pe mijlocul câmpiilor sterpe şi fără de sfârşit, se târau rămăşiţele acelor mândre trupe conduse, nu de mult, la cucerirea lumii, de către noul Cezar pe care o Europă unită nu l-a putut înfrânge şi asupra căruia triumfa, în clipa aceea, singurul duşman în stare să-l facă vreodată să dea înapoi: frigul nordului.
Ici, se afla un grup de cavaleri înţepeniţi în şeile lor şi luptând, cu energia disperării, împotriva unui somn ucigător. Colo, câţiva infanterişti înconjurau un cal mort pe care se grăbeau să-l sfârtece mai înainte ca vreun cârd lacom de corbi să le poată smulge o fâşie. Ceva mai departe, un om se culca, împins de o încăpăţânare nebună şi adormea încredinţat că nu se va mai trezi niciodată.
Din când în când, din depărtare, se auzea câte o detunătură – era canonada ruşilor. Atunci, cei rămaşi în urmă porneau din nou la drum, mânaţi de sfântul instinct de conservare.
Trei bărbaţi, trei călăreţi, se strânseseră la marginea unei pădurici, în jurul unui morman de mărăcini pe care, cu mare greutate, izbutiseră să-l cureţe de zăpada îngheţată şi căruia îi dăduseră foc.
Cai şi călăreţi înconjurau jăratecul, bărbaţii stând pe vine, iar nobilele animale cu capul plecat şi privirea fixă.
Primul dintre cei trei bărbaţi purta o ruptură de uniformă pe care se mai puteau vedea epoleţii de colonel. Putea să aibă cam treizeci şi cinci de ani; era înalt, cu o figură bărbătească şi nobilă, iar în ochii săi albaştri se puteau citi curajul şi bunătatea.
Avea braţul drept susţinut de o eşarfă şi capul înfăşurat în bandaje însângerate. Un glonte îi zdrobise cotul, o lovitură de sabie îi crestase fruntea de la un capăt la altul.
Cel de-al doilea bărbat trebuie să fi fost căpitan, dacă am da crezare uniformei sale zdrenţuite; dar, în ceasul acela, nu mai erau nici colonei, nici căpitani, nici ostaşi.
Acesta era şi el un bărbat tânăr, cu fruntea îngustă, cu tenul măsliniu, cu o privire nestatornică; pletele negre îi trădau originea meridională; după accentul său tărăgănat şi după vioiciunea gesturilor, îţi dădeai seama că este unul dintre italienii atât de numeroşi în armata franceză, în timpul primului Imperiu.
Mai norocos decât superiorul său, căpitanul nu era de fel rănit şi suportase mult mai uşor, până atunci, loviturile ucigătoare ale frigului înspăimântător care azvârlea către sud îndrăzneţele trupe ale lui Cezar.
În sfârşit, cel de-al treilea era un ostaş, un simplu husar de gardă, a cărui faţă tânără, aspră şi bărbătească lua o expresie sălbatică de fiecare dată când se auzea în depărtare bubuitul tunurilor; chipul său devenea însă neliniştit şi mângâietor de fiecare dată când privirea i se oprea asupra şefului său, sfârşit şi însângerat. Era seară, la căderea nopţii, şi în negurile dese ale amurgului pământul alb începea să se confunde cu cerul plumburiu.
— Petrecem noaptea aici, Felipone? întrebă colonelul, adresându-se căpitanului italian. Mă simt foarte slăbit şi obosit, adăugă el, braţul îmi provoacă suferinţe groaznice.
— Domnule colonel, – strigă repede Bastien, husarul, înainte de a apuca să răspundă italianul – trebuie să plecăm, frigul v-ar ucide.
Colonelul îi privi, rând pe rând, pe soldat şi pe căpitan.
— Credeţi? întrebă el.
— Da, da! repetă husarul cu tăria omului convins. Cât despre italian, acesta părea să chibzuiască.
— Ce spui, Felipone? insistă colonelul.
— Bastien are dreptate, răspunse căpitanul. Trebuie să încălecăm şi să mergem cât mai mult cu putinţă. Aici vom adormi cu siguranţă, în timpul somnului focul se va stinge şi niciunul dintre noi nu se va mai trezi vreodată… De altfel, ascultaţi… Ruşii se apropie… Aud tunurile.
— O! ce mizerie, murmură colonelul, cu o voce înfundată; cine ar fi crezut vreodată una ca asta!… O, frigul… frigul!… Ce duşman înverşunat şi perfid! Dumnezeule! Dacă nu mi-ar fi atât de frig…
Şi colonelul se aşeză în faţa focului, încercând să-şi readucă la viaţă picioarele amorţite.
— Mii de trăsnete! bombăni Bastien, husarul, nu aş fi crezut niciodată că iubitul meu colonel, un adevărat viteaz… se va lăsa răpus de această târfă de vântoasă îngheţată care biciuieşte pe întinsul zăpezii.
Vorbind astfel, pe un ton scăzut, ostaşul îl învăluia pe colonel cu o privire plină de dragoste şi de respect.
Chipul ofiţerului devenise livid şi trăda chinuri îngrozitoare; tot trupul său tremura, iar toată viaţa lui părea să i se fi strâns în ochi; aceştia îşi păstraseră toată expresia de dulce şi calmă mândrie.
