Ellia

Episodul I.

          Capitolul I.

          Bricul francez de comerţ „La Mouette”, care făcea cursa între Liverpoll şi le Hâvre, mergea cu o viteză de două noduri pe oră.

          — Timp frumos! Vânt bun! murmură căpitanul cu mulţumire, plimbându-se pe puntea vasului şi trimiţând spre cer rotocoale albastre de fum din pipă. Dacă timpul se menţine tot aşa încă douăsprezece ore, mâine dimineaţă intrăm în portul Le Hâvre, pe care „La Mouette” nu l-a mai văzut de patru ani.

          — Adevărat, căpitane, n-aţi văzut Franţa de patru ani?

          Întrebarea fusese pusă de un călător care se plimba de asemenea în lung şi în lat pe punte, dar în sens invers, găsindu-se astfel faţă în faţă cu căpitanul şi auzindu-l.

          — No sir, răspunse căpitanul.

          Cu toate că întrebarea îi fusese adresată în franţuzeşte, căpitanul era îndreptăţit să răspundă în englezeşte, judecând după înfăţişarea călătorului.

          Era un tânăr de talie mijlocie, cam de douăzeci şi şase sau douăzeci şi opt de ani, blond, cu figură plăcută, distinsă, dar umbrită de acea răceală caracteristică englezilor.

          Îmbrăcămintea îi era de asemenea cea a unui englez: pantalon cu pătrate mari, cenuşii şi negre, larg, pardesiu ecosez, cu buzunare adânci, şapcă ascuţită, cu panglici lungi ce atârnau pe umeri. O geantă de voiaj îi atârna într-o parte, geantă în care erau amestecate în dezordine un dicţionar englez-francez, un ochean, o tabacheră şi o sticluţă plină de rom. Pe, deasupra mai avea, ţinut pe braţ, un şal mare, nelipsit oricărui călător englez.

          — Oh! zise el cu un accent uşor, care îi trăda originea britanică, dar într-o franceză cât se poate de corectă, puteţi să-mi vorbiţi franţuzeşte, căpitane. Eu stau la Paris, în fiecare iarnă.

          Căpitanul se înclină.

          — Veniţi fără îndoială, continuă tânărul englez, din Australia sau din America de Sud?!

          — Vin din China, sir.

          — Şi sunteţi din portul Le Hâvre?

          — Din Ingouville.

          — Şi credeţi că mâine dimineaţă intrăm în port?

          — Afară de vreo nenorocire sau de vreo furtună

          Şi căpitanul se uită cu ocheanul, rând pe rând, în cele patru puncte cardinale.

          — Cerul este destul de senin, zise el; am să predau comanda ajutorului şi am să mă duc să mă culc. E şase. Noaptea trecută am fost de serviciu şi nu mai pot de somn. Bună seara, sir Arthur.

          — Bună seara, căpitane.

          Comandantul vasului şi tânărul pe care îl numise sir Arthur se despărţiră salutându-se.

          Cel dintâi predă comanda ajutorului său, iar celălalt rămase pe punte rezemat gânditor de parapet.

          „Pe cinstea mea! murmură el, uitându-se cu privirea arzătoare spre sud, unde luna lumina în toată strălucirea ei, nu sunt nici sentimental, nici poetic şi mi-a fost totdeauna silă de cei care caută durerile exilului şi farmecele patriei depărtate şi dorite, şi cu toate acestea inima mea bate cu putere la gândul că mâine voi fi la Le Hâvre. Ce nebunie! Auzi, să-mi bată inima ca unui adevărat gentleman englez, care se interesează de cursele din Epsom, de romanele lui Dickens sau mai ştiu eu de ce? Nu inima mea nu bate din cauza aceasta ea bate pentru că mâine dimineaţă voi fi în Le Hâvre, pentru că de la Le Hâvre nu sunt decât cinci ore până la Paris”.

          Şi sir Arthur pronunţă cuvântul acesta cu emoţia unui copil care pronunţă numele mamei sale.

          „O! Parisul! continuă el, oraşul îndrăzneţilor, oraşul celor tari, oraşul visătorilor şi al soldaţilor! Parisul! patria tuturor acelora care au în inimă o scânteie de voinţă şi în creier o urmă de geniu.

          Am respirat timp de patru ani aerul ceţos al Londrei, cu a lui umezeală bolnăvicioasă, şi timp de patru ani, în orice clipă, era suficient să închid ochii pentru a revedea, ca într-un vis, acel Paris nocturn, strălucitor, cu echipajele şi caii lui, cu femeile lui elegante şi frumoase, ca şi cum acela ar fi fost începutul şi sfârşitul pământului”.

          Sir Arthur suspină. Apoi îşi continuă monologul.

          „Da, am stat patru ani la Londra, cultivându-mi virtutea ca un cetăţean oarecare ce cultivă un ghiveci cu flori, trăind modest din venitul meu de zece mii de livre pe an, neavând măcar un cal cu care să ies la plimbare, prânzind în oraş, ducându-mă seara să iau un pahar cu ceai pe la negustori, negustori care mă găseau bun de ginere pentru fiicele lor Încă un an, şi sir Arthur, gentlemanul anglo-indian, s-ar fi însurat de-a binelea cu miss Anne Perkins sau cu văduva aceea care avea dreptul la cetăţenie, amestecându-se în toate întrunirile, ţinând discursuri pretutindeni şi care era pe punctul de a deveni vicepreşedinta unei societăţi oarecare”.

          Din fericire, sir Arthur şi-a adus aminte că odinioară s-a numit vicontele de Cambolh, apoi marchizul don Inigo de los Montes, că a fost preşedintele „Clubului Valeţilor de Cupă” şi că nenorocitul său maestru, sir Williams, i-a proorocit un viitor strălucit.

          Şi Rocambole, căci el era, părăsi puntea şi coborî în cabină.