Ciclul „Dramele Parisului”
CLUBUL VALEŢILOR DE CUPĂ
Volumul 4
Capitolul LXXVIII.
De câtva timp viaţa marchizului Van-Hop era un adevărat calvar, pe care nimic în lume nu-l putea explica.
Din seara în care Dai-Natha i-a sus că-i va aduce dovada necredinţei marchizei, domnul Van-Hop nu mai trăia cu adevărat.
El număra zilele, orele, minutele care îl separau de secunda fatală amintită de indiană. Şi pe măsură ce timpul trecea, el se zbătea alternativ între speranţă şi teroare. Spusese adevărul Dai-Natha? Minţise?
Această dilemă era înfiorătoare. Câteodată, în mijlocul nopţii, îl apuca o furie nebună, se ridica şi se îndrepta fără zgomot către camera soţiei sale, înarmat cu pumnalul pe care-l luase de pe căminul lui Dai-Natha. Se ducea la ea cu intenţia de a-i apăsa acest pumnal pe gât şi, a-i spune:
— Mărturiseşte-mi adevărul, ca-n faţa lui Dumnezeu. Eşti vinovată sau nu?
Dar, în prag, amintirea jurământului pe care-l făcuse verişoarei sale îl strangula şi-l obliga să se întoarcă din drum. Uneori, ziua, mergea să-şi pândească soţia pe furiş, încercând să ghicească adevărul, pe această faţă calmă, pe această frunte fără nori. Atunci îşi spunea cu-n fel de bucurie răzbunătoare:
— Dai-Natha a minţit şi o voi lăsa să moară, fiindcă doar eu o pot salva.
Dar, departe de soţia lui, era cuprins din nou de îndoieli, de toate spaimele, şi nu-şi amintea decât de neclintita siguranţă a indianei când afirma că-i va aduce dovezile.
Joi, adică ziua în care doamna Malassis mersese seara la marchiză din ordinul lui Rocambole, domnul Van-Hop luase prânzul cu soţia sa. Probabil că acest om avea o mare putere de reţinere, căci se arătase afectuos, aproape vesel. Dar ieşise imediat după masă şi gândul care-l tortura reapăru.
— Astăzi este a cincea zi, îşi spuse el. Dai-Natha nu mai are decât două zile de trăit şi eu nu am încă această dovadă… Oh! Dai-Natha a minţit.
În acea seară marchizul se culcă devreme, către orele unsprezece sau miezul nopţii şi, lucru curios pentru un om care nu prea dormea, fu cuprins de un somn greu (somn care urmează marilor oboseli) şi nu se deşteptă decât a doua zi la ora zece. Cameristul, intrând pentru a da la o parte perdelele, îi aduse o scrisoare.
Marchizul tresări.
— Cine a adus aceasta? întrebă el, ezitând să rupă plicul.
— Un comisionar din colţul străzii.
Marchizul avu o licărire de speranţă: putea să fie din partea unui solicitator, un cerşetor, care-şi trimitea scrisorile prin comisionar. Ar fi fost capabil să-i înapoieze acest plic plin cu bilete de bancă.
Poate chiar îşi pusese în gând o dorinţă, căci în timp ce deschidea încet scrisoarea, mâna îi fu cuprinsă de un tremur uşor, iar ochii o parcurseră rapid către semnătură.
Biletul era semnat Dai-Natha.
O paloare lividă acoperi faţa marchizului; avu o ameţeală şi crezu că va muri pe loc. Totuşi, acest om era destul de puternic, încât avu tăria să nu scoată nici un strigăt, să nu verse nici o lacrimă.
— Îmbracă-mă, îi spuse el servitorului, plec de-acasă.
În timp ce cameristul îl îmbrăca, domnul Van-Hop gândi:
— Este evident că ea este vinovată, din moment ce Dai-Natha îmi scrie. În loc să aştept această dovadă, aş face mai bine să intru în camera ei şi s-o ucid! Aş suferi mai puţin.
Vorbind în acest fel, domnul Van-Hop se minţea singur, căci încă se îndoia, cum de altfel se îndoise tot timpul, cum avea să se îndoiască până în ultima clipă.
Se comportă ca un om de lume.
— Dacă este vinovată, îşi spuse el, şi ea şi eu vom fi morţi mâine. Este ora prânzului. Nu trebuie să merg la Dai-Natha decât la şapte seara, mai am deci şase ore în faţa mea.
Marchizul luă o pană, o foaie de hârtie şi scrise: „Acesta este testamentul meu.
Neavând nici copii, nici moştenitori direcţi, îmi las toată averea, fără restricţii, spitalelor civile din Amsterdam, oraşul meu natal.”
Puse data şi semnă. Apoi, după se sigilă testamentul, îl puse într-un, sertar al biroului, luă cheia şi, dând-o valetului, îi spuse:
— Pierre, în acest sertar se află un portofel, conţinând 43.000 franci şi hârtia pe care ai văzut că am pus-o înăuntru. Dacă o afacere neprevăzută mă va îndepărta de Paris, dacă s-ar întâmpla să mor sau să dispar – în fond, trebuie să prevezi totul – vei scoate portofelul şi hârtia. Vei păstra portofelul pentru tine şi vei duce hârtia notarului meu.
— Da, domnule, bâlbâi valetul încremenit.
Marchizul puse un deget în dreptul buzelor, poruncind tăcere. Apoi ieşi şi încalecă, decis să nu-şi mai revadă soţia înainte de a fi vorbit cu Dai-Natha.
Domnul Van-Hop luase hotărârea de a se sinucide, după ce ar fi ucis-o pe marchiză, dacă într-adevăr era vinovată.
La şapte fără un sfert, marchizul ceru să i se aducă trăsura şi se îndreptă către Dai-Natha. Îşi luase o pereche de mici pistoale şi le puse cu grijă în buzunarul paltonului. Glonţul dintr-unul era pentru soţia sa. Glonţul celălalt – pentru trădător, în ceea ce-l privea, hotărâse să se sinucidă cu pumnalul verişoarei sale.
În timpul drumului îşi aduse aminte de ceva.
