Capitolul I.
Prăbuşirea subteranei continua.1
Bolta galeriei cădea în blocuri enorme.
Solul mugea şi tremura.
S-ar fi zis că e un cutremur de pământ.
Vanda căzuse în genunchi şi se ruga.
Pauline, agăţată de gâtul lui Polyte, îi spunea:
— Cel puţin murim împreună!
Milon urla de furie şi repeta strângând din dinţi:
— Ah! Tâlharii de feniani! Canaliile!
Marmouset îl privea pe stăpân.
Acesta era în picioare, liniştit şi cu fruntea sus. Părea că aşteaptă sfârşitul acestui cataclism cu liniştea unui om care se ştie deasupra morţii.
În fine, prăbuşirea încetă.
— Înainte! Zise atunci Rocambole.
Vanda se sculă cu privirea înflăcărată.
— Ah! Zise ea, suntem salvaţi!
— Nu încă, răspunse el, dar să înaintăm.
Subterana era plină de enorme blocuri de stânci. În acest timp Rocambole, înarmat cu un târnăcop, îşi făcea drum printre dărâmături. Tovarăşii săi îl urmau. Făcură astfel vreo sută de paşi.
În mijlocul galeriei un obiect voluminos le atrase atenţia.
Era un butoi, plin cu praf de puşcă. Era uşor să te convingi de asta, văzând fitilul ce ieşea din el. Ce căuta acolo acest butoi? Cine-l adusese? Fenianii cunoşteau şi ei acest drum?
Marmouset se apropiase şi, ca şi stăpânul, se uita cu mirare la butoi şi părea că-şi pune aceleaşi întrebări. Vanda şi ceilalţi se aflau la oarecare distanţă.
Rocambole spuse:
— E cu neputinţă ca fenianii să-l fi adus aici.
— Atunci cine crezi că l-a adus? Întrebă Marmouset.
Rocambole se învârtea în jurul butoiului.
În sfârşit fruntea se descreţi şi un surâs îi apăru pe buze.
— Copii, zise el, noi nu eram născuţi în ziua când acest butoi a fost adus aici.
— Adevărat? Murmură Marmouset.
— Iar praful de puşcă are pe puţin două sute de ani, continuă Rocambole.
— E oare cu putinţă?
— Vezi acest butoi? Examinează-l. Lemnul e putred.
— Adevărat, zise Marmouset.
— Nu vă atingeţi de fitil, mai spuse stăpânul, căci e aşa de vechi încât s-ar rupe imediat.
— Deci, zise Polyte, cred că e inofensiv.
— Crezi?
Şi Rocambole îl privi surâzând pe ştrengarul Parisului.
— Drace! Zise Polyte, un praf de puşcă aşa de vechi trebuie să fie inofensiv.
— Te înşeli.
— Ah!
— E de zece ori mai periculos decât cel nou.
— Ei drăcie, atunci să fim cu băgare de seamă.
— La ce?
— Să nu ia foc.
— Dar, după ceea ce ni s-a întâmplat…
— Să lăsăm butoiul şi să mergem înainte, zise Rocambole.
Şi porni la drum.
Subterana începuse să se încline.
Era o dovadă că se apropiau de Tamisa.
Dar, deodată, Rocambole se opri din drum şi zise:
— Ah! Iată de ce mă temeam.
Subterana era închisă de un bloc enorm de piatră.
— Prizonieri! Murmură Vanda cuprinşi din nou de spaimă.
Rocambole nu răspunse.
El vedea ultima sa speranţă spulberându-se.
Drumul era tăiat.
Să se întoarcă înapoi ar fi fost cu neputinţă.
Ar fi căzut în mâinile poliţiştilor, care, după ce le va trece primul moment de uimire, vor năvăli în acea subterană necunoscută până atunci.
— Trebuie să învingem sau să murim, zise Rocambole după un moment de tăcere.
— Sunt voinic, zise Milon, dar nu pot să mişc acest bloc de piatră.
— Am putea să-l săpăm? Zise Marmouset.
— Cu ce? N-avem unelte.
— Asta e adevărat.
— Ah, zise Vanda, aici vom muri.
