Partea întâi.
Hoaţa de copii.
Capitolul I.
Silueta neagră a penny-boatului se contura prin ceaţa roşiatică care plutea deasupra Tamisei.
Penny-boatul este un vapor care are ca preţ de transport al călătorilor, după cum o indică şi numele, un penny.
Cincizeci de vaporaşe de soiul acesta brăzdează zilnic imensul fluviu Tamisa, în ale cărui valuri întunecate Londra îşi oglindeşte străzile.
Ca întotdeauna, penny-boatul era plin de lume; gentlemenii şi elegantele lady stăteau din partea în spate, iar oamenii de rând în cea din faţă.
În această parte, bărbaţii şi femeile priveau, unii cu milă, alţii cu curiozitate, o femeie de vreo douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, care ţinea în braţe un copil de zece ani. Îmbrăcămintea lor era cât se poate de sărăcăcioasă.
Femeia purta o pălărie veche, un şal şi mai vechi, ciorapi albaştri de lână şi nişte papuci rupţi plini de praf. Se vedea bine că femeia făcuse un drum lung.
Copilul era şi el foarte prost îmbrăcat. Pe cap avea o pălărie ponosită, în schimb părul său castaniu şi creţ era aşa de frumos, încât te făcea să rămâi cu ochii fixaţi asupra lui.
Câţiva gentlemeni corect îmbrăcaţi se apropiaseră şi ei de mulţime şi împărtăşeau aceeaşi naivă admiraţie pentru necunoscuta mamă şi pentru copilaşul ei.
De ce oare, amărâţii aceştia atrăgeau atenţia generală, pe puntea plină de lume?
Pentru că, sub zdrenţele sale, mama era mai frumoasă decât cele mai frumoase lady care se plimbă dimineaţa în Hyde-Park în trăsuri elegante, trase de cai superbi. Niciodată un artist înamorat de un ideal n-ar fi putut să viseze o figură de copil mai plină de drăgălăşenie, decât cea a copilului din braţele necunoscutei.
Mama avea faţa albă, buzele roşii, ochii albaştri închis şi părul de abanos.
Copilul avea un semn bizar: în mijlocul părului său castaniu, aproape negru, era o şuviţă de păr roşu, foarte fină, care cobora până pe frunte.
Amândoi, mama şi copilul, priveau plini de nelinişte oraşul, care se înălţa imens de ambele părţi ale râului, cu bisericile sale fără număr, cu gările sale gigantice, cu podurile sale monumentale şi casele sale negre şi afumate.
De unde, din ce loc veneau oamenii aceia? Nimeni nu ştia.
Un vapor ieşea de la staţia Greenwich, unde cei doi sosiseră pe jos.
Mama scoase suspinând dintr-o pungă uzată cele două monede pentru plata biletelor de îmbarcare.
Apoi se aşeză pe punte, luându-şi copilul în braţe. Mult timp stătuse fără să adreseze cuiva vreun cuvânt.
Dar, în cele din urmă, pe când, penny-boatul era aproape să ajungă la staţia de docuri „Inbia”, tânăra femeie întrebă dacă oraşul care se desfăşura în faţa ei era Londra.
— Da şi nu, îi răspunse un om gras, cu părul roşu, un negustor de peşte, care mergea până la London-Bridge. Asta depinde, scumpa mea doamnă, Londra e pretutindeni, şi nu se sfârşeşte nicăieri. Unde mergi dumneata?
Tânăra femeie stătu un moment la îndoială.
— Mă duc, zise ea în sfârşit, într-un cartier unde se găseşte o biserică numită Saint-Gilles, pe o stradă numită Lawrence.
— Foarte bine, răspunse scoţianul, eu ştiu unde vine Saint-Gilles. E o biserică catolică, nu-i aşa?
— Da.
— Dumneata eşti irlandeză?
— Da, răspunse tânăra femeie.
Negustorul de peşte era un om de treabă, cam flecar de felul său. O femeie drăguţă nu-i displăcea niciodată şi, mai cu seamă, când nu era nevoit să respecte eticheta, era la largul său şi devenea curtenitor.
— Ai destul drum de făcut, frumoasa mea doamnă, îi zise el. Vei coborî la staţia Charing-Cross. De acolo o vei lua drept înainte. Lawrence e o stradă mică şi e foarte departe. Biserica Saint-Gilles e o biserică sărmană, dar până acolo sunt numai străzi largi şi frumoase. După ce vei străbate şi Piccadilly, vei fi foarte aproape. Te duci, poate, la nişte rude?
— Nu, eu nu cunosc pe nimeni la Londra, dar mi s-a spus că în Lawrence Street locuieşte un irlandez cu numele de Patrik, care mă va găzdui pe mine şi pe copilul meu.
— Mulţi irlandezi se numesc Patrik, buna mea doamnă, răspunse negustorul de peşte, şi dacă nu mai cunoşti şi alte amănunte în privinţa lui rişti să dormi la noapte sub cerul liber.
