Ciclul „Dramele Parisului”
SERIA a V-a
Madeleine
PARTEA ÎNTÂI.
CÂRCIUMA BLESTEMATĂ.
Capitolul I.
De trei zile baronul de Morlux nu se mai întâlnise cu fratele său Carol şi de cinci zile nu mai avea nici o ştire de la fiul său Agénor.
Baronul era cuprins de o mare nelinişte.
Cu toate acestea, ca orice fire slabă, care se teme de primejdie şi nu îndrăzneşte s-o înfrunte, nu se încumeta să trimită după fratele său.
Cu atât mai mult, nu îndrăznea să-i răspundă bunicii lui Agénor.
În sfârşit, în dimineaţa celei de-a patra zile, când domnul de Morlux, care nu putea încă să părăsească patul, ceru ziarele, cameristul său aducându-le, îi zise:
— Dacă domnul baron binevoieşte să citească ziarele de aseară, va găsi un lucru interesant, despre care toată lumea vorbeşte acum în Paris.
— Ce lucru? întrebă baronul cu indiferenţă.
— O revoltă la Saint-Lazare, domnule.
Domnul de Morlux tresări, apoi îşi concedie cameristul şi, când rămase singur, începu să parcurgă cu aviditate, coloanele ziarului.
Fratele său Carol îi dăduse destule amănunte pentru a putea să recunoască îndată în fata A… pe acea nenorocită copilă din rasa sa, care fusese arestată din mijlocul unei bande de tâlhari şi aruncată în închisoare.
Şi ziarul spunea că fata A… era moartă!
Era moartă Antoinette, moartă, asasinată… asasinată de otrăvitorii mamei sale.
Din slăbiciune şi din egoism, domnul de Morlux fusese toată viaţa instrumentul acelui om nemilos, care se numea vicontele Carol.
Toată viaţa sa fusese subjugat de voinţa de fier a fratelui său.
Cu toate acestea, uneori încerca să se revolte; un sentiment onest pătrundea din când în când în inima sa torturată.
Dar un hohot de râs al fratelui său Carol era suficient ca să înăbuşe firavul sentiment onest.
În clipa aceea, o figură, pe care de mai multe zile încerca în zadar s-o uite şi care mereu se prezenta înaintea ochilor săi, îi apăruse din nou şi părea că-i strigă: „Căieşte-te! Căieşte-te!”
Figura era a doctorului Vicenţiu, instrumentul primei sale crime.
Şi domnul de Morlux se gândi cu un fior adânc la acea sărmană copilă pe care fiul său o iubea şi a cărei viaţă cinstită şi plină de muncă, a cărei frumuseţe şi virtute cu atâta entuziasm i le povestise.
O văzu culcată în sicriul ei, palidă şi rece, victima crudului său frate Carol.
Şi, în acelaşi timp, baronul se gândi la fiul său, şi-şi zise cu spaimă: „Agénor ar fi în stare să moară de durere…”
Dar, pe când se afla stăpânit de aceste gânduri chinuitoare, uşa se deschise şi fratele său Carol apăru.
Vicontele era liniştit, surâzător şi nu părea câtuşi de puţin tulburat.
— Bună ziua, zise el cu veselie, cum îţi mai merge de când nu te-am văzut?
Apoi văzându-l palid şi consternat:
— Ce ţi s-a întâmplat?… întrebă dânsul.
Baronul îi întinse ziarul şi-i arătă cu degetul coloana pe care se afla titlul: Drama de la Saint-Lazare.
— Pe onoarea mea!… zise vicontele, ziarele acestea sunt prea din cale-afară! Nu-i chip să fii şi tu măcar o dată cel dintâi purtător al unei ştiri…!
— Aşadar, tu ştiai lucrurile acestea?
Domnul Carol de Morlux îi aruncă fratelui său o privire care părea a-i spune: „Dar omul acesta s-a tâmpit complet!”
Apoi se trânti într-un fotoliu lângă patul baronului, îşi scoase o ţigară şi începu să fumeze calm.
— Ce liniştit eşti tu, zise baronul.
— Ieri nu eram deloc aşa, răspunse Carol.
— Ah!
— Am petrecut o zi teribilă…!
— Ştiai de mai înainte ce se va întâmpla?
— Aşteptam evenimentele… dar combinaţiile cele mai savante dau greş uneori.
— Nu înţeleg, bolborosi baronul.
— Ştii că m-am servit de complicitatea unui oarecare Timoléon?
— Da.
— Omul acesta era gata să ne trădeze.
— Pentru bani?
— Nu, de teamă. Închipuieşte-ţi, imbecilul credea că avem adversari serioşi, nişte oameni care juraseră s-o salveze pe Antoinette, un oarecare Rocambole, un ocnaş evadat… Ai auzit vreodată vorbindu-se despre Clubul Valeţilor de Cupă?
— Niciodată, răspunse baronul.
