Ellia

Capitolul I.

          Şantierul era pustiu.

          În mijlocul ruinelor casei dărâmate, printre pietrele noi de curând tăiate pentru casa ce trebuia construită, ardea focul aprins de invalidul, care era paznicul şantierului şi al materialelor.

          Noaptea era întunecoasă, zgomotele marelui oraş se stingeau, ultima trăsură se întoarse acasă de la bal.

          Căci asta se petrecea în mijlocul Parisului modern, la doi paşi de bulevard şi de coloana Vendome, pe locul unde se afla casa în care Tahan îşi expunea bogăţiile sale artistice şi Basset bijuteriile sale fine.

          Fusese trecut Parisul prin foc şi sânge? Unele hoarde venite de la nord cuceriseră regina oraşelor şi semănaseră în calea lor mizeria şi dezonoarea? Această lumină roşiatică, care se propaga pe o grămadă de ruine, era focul de noapte al învingătorului?

          Era imaginea dezolării şi haosul său.

          Puţin mai departe domnea liniştea acelui Paris care doarme după o noapte de plăceri.

          Hoarda barbară, care făcuse o grămadă de ruine din Rue de la Paix nu era alta decât o echipă de zidari inofensivi.

          Dacă ar fi fost ziuă s-ar fi putut vedea, pe de o parte, cum casele vechi cădeau în ruine, iar pe de alta cum multe construcţii noi se înălţau, având pe lângă dânsele schele ce suportau o legiune de tot soiul de lucrători.

          Dar în acest moment putem spune că e un câmp de luptă după îngroparea morţilor.

          Peste tot tăcere şi întuneric, peste tot ruine; şi pe lângă ele, doi oameni care vegheau lângă un foc aprins.

          Unul din aceşti doi bărbaţi era invalid; celălalt, un sărman zidar, care se culcase lângă foc, învelit cu o zdreanţă.

          Invalidul era un soldat ce luptase în Crimeea şi căruia ruşii îi luaseră un picior. Avea o mustaţă încă neagră iar pe faţă îi era întipărită o mândră melancolie.

          S-ar fi zis că era zeul Marte condamnat la un repaus etern.

          Zidarul era un bărbat tânăr, n-avea mai mult de douăzeci de ani; cu un păr lung şi castaniu, cu nişte ochi albaştri şi cu o faţă blondă dar energică.

          Cu toate că muncise toată ziua din greu şi probabil era zdrobit de oboseală, el nu dormea.

          Se răsucea pe toate părţile, ridicând uneori capul şi căutând cu privirea prin întuneric un obiect sau vreun punct misterios.

          Apoi suspina; ochii i se închideau, dar somnul nu-l prindea.

          — Zidarule, i se adresă invalidul care îşi scoase luleaua din gură, ştii că eşti un băiat ciudat?

          Tânărul zidar tresări.

          — De ce spui asta, dragul meu? Întrebă ridicându-se puţin şi privindu-l pe invalid.

          — Camarazii tăi pleacă în fiecare seară, unii spre Batignolles, alţii spre Chapelle sau Belleville, fiecare se duce în odăiţa sa…

          — Şi eu rămân aici, nu-i aşa?

          — Ca şi cum patronul ar avea nevoie de tine ca să păzeşti şantierul! Nu e suficient că sunt eu, eu, care sunt plătit pentru asta?

          — Dacă rămân aici e din cauză că eu n-am odaie ca ceilalţi camarazi ai mei.

          — Nu eşti plătit ca ceilalţi?

          — Da.

          — Atunci eşti cheltuitor, beţiv?

          — Nu, dragul meu.

          — Poate că trimiţi tot ceea ce câştigi mamei tale?

          — Îi trimit jumătate şi îmi rămâne suficient ca să trăiesc şi să am o odaie, ca şi ceilalţi, dar prefer să mă culc sub cerul liber.

          — Nu e cald totuşi.

          — Nu zic asta. Dar nu mă tem de frig.

          — Bine, răspunse invalidul, dar atunci de ce nu dormi? Iată, sunt opt sau zece nopţi de când suntem împreună şi abia dacă închizi puţin ochii.

          — Din cauză că nu mi-e somn, răspunse zidarul suspinând.

          — Ai vreo întristare, băiatul meu?

          — Poate că da.

          — Oi fi amorezat?

          La această întrebare zidarul sări în sus.

          — Cine ţi-a spus asta? Întrebă cu bruscheţe.

          Invalidul surâse şi spuse:

          — După cum vezi nu sunt încă prea bătrân, n-aveam decât douăzeci şi şase de ani când ruşii mi-au tăiat un picior. Sunt patrusprezece ani de atunci. Deci abia am patruzeci de ani.

          — Bine, zise zidarul!

          — Amorul a făcut cunoştinţă şi cu mine, reluă invalidul şi încă mă mai cuprinde uneori.

          — Ah! Exclamă zidarul surâzând.