Capitolul I.
Într-o seară din luna iulie a anului 1572, doi cavaleri galopau pe drumul care duce de la Pau la Nérac.
Erau doi tineri, şi mustaţa lor care abia mijea, arăta că abia împliniseră douăzeci de ani. Unul era brun, celălalt blond. Primul avea un păr negru ca piatra de jais1, cel de-al doilea nişte bucle aurii care îi cădeau cu neglijenţă pe umeri.
Întorşi pe jumătate pe şeile lor, şi plecaţi unul spre altul, cei doi cavaleri vorbeau încet:
— Noë, scumpul meu amic, zicea cavalerul brun, ştii că e încântător felul acesta de a călători cineva astfel pe o noapte plăcută de vară, şi mai cu seamă pe un drum tăcut şi pustiu, călare pe un viguros cal béarnez plin de ardoare.
Tânărul blond începu să râdă.
— Ai dreptate Henric, şi mai cu seamă când pleacă cineva noaptea din Nérac şi se îndreaptă spre un frumos castel unde la miezul nopţii are să se deschidă o fereastră, cum are să se întâmple pentru dumneata.
— Taci, indiscretule!
— Drumul e pustiu, după cum singur ai zis, Henric, şi apoi să ne înţelegem prinţe: când ai vorbit despre noaptea asta plăcută, nu ai voit să deschizi vorba despre ea?
— Dar, taci odată, limbutule!
— Haida-de! Continuă tânărul cel blond, jur pe numele meu, d'Amaury, că arzi de dorinţă, frumosul meu senior, de a mă auzi pronunţând numele Corisandrei.
— Noë, Noë, murmură cavalerul brun, eşti un confident periculos, ai ajuns să arunci aceste nume la ecourile drumului, ceea ce e foarte imprudent…
Tânărul Amaury de Noë râdea pe sub mustaţa sa cea blondă.
— Căci tu nu ştii, urmă acela ce se numea Henric şi care era tratat de cel din urmă cu o familiaritate respectoasă, ce urechi fine are un bărbat gelos. Bietul conte de Gramont are o soţie ce se numeşte Corisandra, şi este de temut dar, ca nu cumva o suflare de vânt să transporte ecoul conversaţiei noastre până în urechile contelui…
— Ah! Zise blondul, iată unde voiam să ajung.
— Şi, ce anume voiai?
— Voiam să te fac să mărturiseşti, Henric, că te expui prea mult.
— Haida-de!
— De două ori ai scăpat ca prin minune. Într-o seară contele a intrat la soţia sa şi dumneata ai stat ascuns mai mult de o oră în cutele unei perdele. Altă dată ai petrecut toată noaptea într-o salcie.
— Atunci era vară ca şi acum, şi am dormit pe o cracă.
— Dar ştii, Henric, că acest conte gelos şi urât, ar fi capabil, cu tot gradul de prinţ ce-l ai, să pună să te omoare, în cazul în care n-ar avea curajul să-ţi înfigă el însuşi pumnalul în inimă.
— Dragă Noë, răspunse cavalerul brun, ţi s-au istorisit vreodată poveştile bunicii mele, Doamna Margareta de Navarra?
— Da. Dar, pentru ce?
— Pentru că este una care conţine o prea frumoasă morală asupra amorului: „Amorul – zicea regina Margareta – este o ţară încântătoare, în care, pentru ca să ajungi, întâmpini cele mai mari dificultăţi.” Prin urmare, un drum pe care-l parcurgi cu înlesnire şi fără obstacole, este ca un lucru frumos, dar fără atracţie.
— Iată, zise cu naivitate Amaury de Noë, un lucru pe care eu nu prea îl înţeleg.
— Ascultă, să ţi-l explic. Cavalerul brun dădu pinteni calului său şi urmă astfel: Doamna Margareta, bunica mea, vorbea cam în enigme, cu aluzii şi metafore. Drumul cu dificultăţi, înţelegi tu, este bărbatul gelos, este fereastra care se deschide la miezul nopţii, este pumnalul celor ce te pândesc în colţul unei străzi întunecoase, şi noaptea de vară petrecută pe cal sau pe craca unei sălcii.
— Bine! Acum înţeleg…
— Drumul cel lesne de parcurs, este atunci când lipsesc toate acestea: este femeia la care intri în miezul zilei lăsându-ţi calul la poartă, este aceea care te numeşte mititelul ei în gura mare şi care nu-ţi refuză nimic din cele ce ţi-ai dori să obţii.
— Aşadar, îl întrerupse Noë, dumitale nu-ţi place drumul cel neted.
— Oh! Făcu cu dispreţ cavalerul brun, dacă Satana l-ar împinge pe Gramont să moară în vreo luptă şi dacă Corisandra, mi-ar deschide uşile la perete…
— Ce ai face?
— Ei, aş răspunde, că nu-mi place casa în care nu mai pot intra pe fereastră.
— Amin! Murmură Amaury.
— Apropo, reluă acela ce se numea Henric, ştii că venim la Beaumanoir pentru ultima oară?
— Cum, nu o mai iubeşti pe Corisandra?
— Ba da… tot o mai iubesc.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că plecăm mâine.
