Publius Vergilius Maro şi-a asigurat perenitatea printr-o capacitate uluitoare de a unifica, de a concentra într-o operă poetică nu prea întinsă cunoştinţele, eforturile, idealurile con'-temporanilor şi înaintaşilor. Într-o sinteză, iscusit orchestrată, au fost condensate armonios cuceririle ştiinţei, filosofiei, moralei şi mai ales ale artei poetice. Însă toate acestea au fost învestite cu o veritabilă capacitate de-a emoţiona, au căpătat posibilitatea de-a cuceri inimile cititorilor, după ce oamenii au atins un nivel de civilizaţie şi cultură mult superior, tocmai pentru că poetul a ştiut să le confere o viaţă intensă în care pulsează aspiraţiile arzătpare ale semenilor săi.
Opera lui Vergili'j a apărut într-un moment crucial din istoria statului sclavagist roman. În secolul I î.e.n. Dezvoltarea acestuia atinsese un nivel foarte înalt. Italia ajunsese centrul economic, social şi politic al unui uriaş imperiu care îngloba toate teritoriile de pe ţărmul Mediteranei, „marea noastră” (mare nostrum), cum o numeau romanii. Avuţii uriaşe se concentrau la Roma. Senatorii romani care comandau armatele şi guvernau întinsele teritorii extra-italice, provinciile, concesionarii de impozite (publicanii), cămătarii, agenţii „companiilor” comerciale şi financiare, strângeau averi uriaşe din exploatarea sclavilor şi a popoarelor subjugate Romei. Prin diverse ajutoare, distribuţii alimentare şi altfel de înlesniri, ei cointeresau într-un fel şi sărăcimea liberă romană. Concomitent însă, situaţia acesteia în producţie se înrăutăţeşte ireversibil. Bogătaşii transportau în Italia mase uriaşe de sclavi (după anumite evaluări până la o treime din populaţie), care concurau şi ruinau pe micii producătorii liberi în oraşe şi mai ales la ţară. Micii proprietari de pământ dispăruseră aproape în sudul şi centrul peninsulei şi se menţineau cu dificultate în nordul ei. Predominau marile proprietăţi funciare, aşa-numitele latifundia, lucrate de sclavi foarte numeroşi. Dar, deşi aceste mase de sclavi îmbogăţiseră pe proprietarii latifundiilor, productivitatea muncii lor rămânea scăzută. A luat astfel naştere în ultimele patru decenii ale secolului o tendinţă spre stimularea proprietăţii mici şi mijlocii din Italia, considerată mai rentabilă. Totuşi, latifundiile au continuat să deţină o pondere decisivă în agricultura ţării.
Rezultatul frământărilor politice interne ale Italiei secolului I î.e.n. A fost regimul de dictatură militară a lui Octavian August, care afirma că el restaurează republica tradiţională şi afişa ostentativ respectul faţă de senat. În realitate, August a cumulat toate atribuţiile care să facă din el stăpânul absolut al statului. Sub masca dualităţii puterii – a împăratului şi a senatului – se disimula stângaci monarhia. Întrucât a pus capăt războaielor civile, a consolidat ordinea socială sclavagistă şi a favorizat un anumit reviriment al vieţii economice, regimul augustcic a reuşit să obţină un sprijin larg printre categoriile cele mai diverse ale proprietarilor de sclavi, să'-şi creeze o bază socială i-elativ largă. Chiar opoziţia aristocraţilor, fideli tradiţiilor şi idealurilor republicane, era foarte slabă. De altfel regimul augusteic preconiza restabilirea moravurilor şi credinţelor străvechi, atunci depreciate. August a iniţiat o vastă activitate propagandistică, în care erau antrenaţi şi poeţii epocii.
Abolirea în praccică a libertăţilor civice a determinat o relativă stagnare a prozei. In schimb poezia a cunoscut o înflorire fără precedent în perioada 40-15 î.e.n., perioadă al cărui conţinut a ilustrat tranziţia lentă a contemporanilor de la deznădejdea, generată de războaiele civile şi de impasul economico-social, la speranţă, a reliefat itinerariul spiritual complex al romanilor din acea vreme. Poezia epocii augustcice dispunea de precedente strălucite: Lucrcţiu şi aşa-numiţii poetae novi sau neotcroi (în limba greacă), adică poeţii noi, poeţii moderni. Viziunea grandioasă a lui Lucreţiu, arta sa viguroasă, concepţia materialistă avansată au influenţat salutar poeţii celei de-a două jumătăţi a secolului. Poetae novi imprimaseră o direcţie originală evoluţiei literelor latine. Cunoscători şi ei ai filosofiei materialiste epicureice, abandonaseră eposul de tip homeric. Ei preferaseră poezia de dimensiuni reduse, concentrarea exprimării poetice şi cultivaseră în special lirica erotică. Mulţi poeţi ai epocii lui August au debutat în cenaclurile neoterice. Cei mai importanţi dintre ei, Vergiliu, Horaţiu, Pro-perţiu, Varius, Tucca etc. Au militat însă pentru o nouă orientare a poeziei, orientare ale cărei principii au fost codificate de Horaţiu în a sa Artă poetică. Ei au utilizat experienţa neotericilor în domeniul perfecţionării formelor, tehnicii metrice rafinate, deşi n-au dispreţuit contribuţia marilor poeţi arhaici, dar au lărgit considerabil tematica şi au abordat noi şi diverse modalităţi poetice. Ei au depăşit problematica inti*-mistă a neotericilor şi au creat o poezie patriotică profund romană, în care au proslăvit gloria imperiului latin şi tradiţiile italice consacrate. Poeţii epocii lui August au conceput reînnoirea ca un clasicism latin. De aci cultul armoniei, echilibrului raţional şi ambiţia de a rivaliza nu atât cu poeţii elenistici cât mai ales cu titanii poeziei greceşti clasice. Cei mai mulţi dintre promotorii noului clasicism s-au dezvoltat în cenaclurile literare ale timpului, în special în cenaclul lui Mecena. Consilier şi prieten al lui August, Mecena a sprijinit materialiceşte pe poeţi, din care a încercat să facă în mod abil şi cu prudenţă instrumente ale propagandei imperiale.
