Ellia

Notă asupra ediţiei.

          Prima ediţie a fost publicată în 1992 la Editura Enciclopedică graţie lui Marcel Popa, directorul editurii, şi lui Horia Matei, la acea dată redactor la aceeaşi editură. Pentru ediţia actuală am revizuit textul traducerii şi am adăugat fragmentele citate de alţi autori latini. Studiul introductiv a fost amplificat cu pagini consacrate problemei izvoarelor istoricului roman, a acţiunii zvonurilor şi a unui mult discutat fragment din monografia Germania.

          Mulţumesc şi pe această cale Irinei Ilie, pentru atenţia şi competenţa cu care a îngrijit textul.

 mmnm rtwj aiâJirai'in KlPijiaiij" c

          V^uvânt înainte

          Această carte, cu excepţia indicelui prozopografic şi a bibliografiei, a fost scrisă înainte de evenimentele de la sfârşitul lui decembrie 1989. N-am socotit că trebuie să mai aduc vreo modificare textului sau comentariilor. Cititorul se va putea convinge singur cât de puţin s-a schimbat natura umană, în ciuda imensului progres tehnologic făcut de omenire, şi cum fapte similare generează întotdeauna efecte similare.

          Pentru a putea redacta Studiul introductiv şi comentariile la nivelul ştiinţific adecvat, am beneficiat de o bursă de cercetare de două luni din partea Fundaţiei Thyssen, din Germania. Mulţumim şi pe această cale Fundaţiei Thyssen pentru sprijinul acordat. De altminteri, instituţiile ştiinţifice şi de cultură germane ne-au ajutat foarte mult în lunga perioadă anticulturală prin care am trecut (grande mortalis aevi spatium, ar fi spus Tacit), căci, întreţinând cu mari eforturi relaţii cu oamenii de cultură români, s-au opus încercărilor deliberate ale autorităţilor noastre de a ne izola de lumea civilizată; în acest fel s-a menţinut, în ciuda unor obstacole care uneori păreau insurmontabile, o legătură a României cu Europa.

          Cronicile săpate în piatră sau scrijelite în tăbliţele de lut ale monarhiilor orientale redau fapte săvârşite de regi atotputernici graţie divinităţii într-o monotonă succesiune, punctată numai de intervenţia zeilor. Omul este doar instrumentul divinităţii, iar cronicile, glorificarea acţiunilor monarhilor, ei înşişi zei. Înşiruirea de fapte fără nicio preocupare pentru exactitate şi pentru determinarea unui fir logic nu poate fi considerată o istorie în adevăratul sens al cuvântului.

          Ca atâtea domenii ale spiritului, istoria este în fapt inventată de greci, ea este o creaţie a ionienilor care se naşte în acel extraordinar secol al Vl-lea î. Hr., când pe coasta apuseană a Asiei Mici, cum se exprimă Husserl, „izbucneşte o nouă viziune asupra lumii”, şi anume spiritul filosofic prin care grecii au încercat să subordoneze totalitatea fenomenelor în baza unui principiu raţional. Antropomorfismul homeric însemnase el însuşi o revoluţie faţă de teocratismul oriental. Mişcarea spirituală ioniană, prin mentalitatea pe care a determinat-o, constituie „actul de naştere al Europei spirituale”1. În contextul acestei mişcări apare istoriografia, adică ştiinţa prin care se încearcă explicarea succesiunii faptelor. După câte ştim, Hecateu din Milet este primul autor care enunţă necesitatea spiritului critic pentru reconstituirea istorică: „voi scrie aici ceea ce mi se pare mie a fi adevărul. Căci povestirile grecilor sunt, după opinia mea, prea deosebite între ele şi prea puţin serioase” (fr. 1). Ceva mai târziu, Herodot, „părintele istoriei”, va proiecta în plan universal războaiele greco-persane, pe care le consideră a fi punctul culminant al conflictului care de generaţii îi opunea pe greci perşilor, barbarii prin excelenţă, sau, în termeni geografici, Europa Asiei. Călător neobosit, colecţionar pasionat de tradiţii, înzestrat cu dorinţa cunoaşterii atât de caracteristică grecilor, Herodot desfăşoară în faţa cititorilor panorama creşterii şi descreşterii popoarelor. Chiar dacă spiritul critic în determinarea adevărului, pe care-1 consideră, în descendenţa lui Hecateu, drept condiţia sine qua non a demersului istoric, nu stăpâneşte întreaga operă, căci autorul se lasă prea adesea furat de pitoresc în nenumărate digresiuni, cu Herodot istoria este un gen constituit definitiv. Generaţia următoare avea să producă „un bun pentru eternitate”, capodopera genului istoric grec, şi anume istoria războiului peioponeziac a lui Tucidide. Capacitatea lui de a surprinde resorturile ascunse ale faptelor îl determină să intuiască, încă de la izbucnirea războiului peioponeziac, importanţa acestui conflict care opunea două imperialisme concurente, al Atenei şi al Spartei. Mai întâi actor, apoi spectator, Tucidide scrutează, pentru a determina cauzele evenimentelor, resorturile economice, politice, ideologice şi psihologice care au stat la baza războiului şi a evoluţiei sale. Conflictul dintre Atena şi Sparta este aşezat în centrul atenţiei, iar faptele de istorie universală sunt subordonate strict subiectului, istoricul renunţând la amplele digresiuni ale lui Herodot în favoarea stringenţei demonstraţiei. Dacă Herodot se lăsase furat de latura spectaculoasă a tradiţiilor, Tucidide se concentrează asupra realului şi împinge rigoarea atât de departe, încât reproduce, cu exactitatea unui cercetător modern, documente ale epocii (faptul a putut fi verificat2). Forţa gândirii sale

  
Attachments