Ellia

Portretul executat după mozaicul găsit la Sussa

          DESPRE VIRGILIU

          O actriţă cunoscută, Cytheris, încâlcind obiceiurile artistice ale vremii, recita în teatrul înţesat de lume o poezie pastorală. Autorul poeziei povestea, în hexametri melodioşi, cum doi tineri păstori l-au surprins pe bătrânul Silene – învăţătorul şi tovarăşul nedespărţit al lui Bacchus – dormind dus într-o peşteră, după o beţie straşnică. Bătrânul, meşter mare în arta cântecului, le făgăduise cândva că o să le cânte, dar nu se ţinuse de jăgăduială. De aceea, acum, tinerii, ajutaţi de Aegle, „cea mai sprinteoară şi frumoasă-ntre naiade”, îl leagă zdravăn chiar cu propria-i cunună „din vârtoase mlăji de iederi” şi-l silesc să se ţină de cuvânt. Şi poetul, prin gura bătrânului, începe să cânte despre naşterea lumii cunoscute, arătând că „obârşiile a toate” au o cauză materială, cam aşa cum o făcuse Lucreţiu în poemul Despre natură.

          Apoi, trece la populare legende mitologice, ca până la urmă să ajungă în vremea sa, la Cornelius Gallus, om politic şi militar de seamă, dar şi poet simţitor, autor de stihuri elegiace, închinate chiar actriţei Cylheris, recitatoarea de acum. Cântecul lui Silene ia sfârşit, pentru că luceafărul de seară „răsare în Olimpul încântat, acuma trist”. Puternicul, prelungitul ropot de aplauze care a izbucnit desigur că răsplătea, ca de obicei, căldura şi iscusinţa, arta personală a actriţei. Dar, de data aceasta, mai răsplătea cu mare entuziasm graţia şi sprinteneala, armonia şi profunzimea, noutatea impresionantă a stihurilor recitate. Dovadă e faptul că publicul şi-a întors privirile către un bărbat pierdut în mulţime, înalt şi firav, cu obrazul oacheş, parcă pârlit de soare, cu părul tuns ţărăneşte – cum îl va descrie Horaţiu * – cu toga căzând de pe dânsul, cu încălţările largi şi prost încheiate. In acest bărbat, în vârstă de treizeci de ani, dar sfielnic ca o fecioară, publicul recunoştea pe autorul bucolicei care – după relatarea lui Tacitus2 – se afla din înlâmplare la spectacol. Şi întreg poporul – spune mai departe istoricul roman – s-a ridicat în picioare şi l-a aclamat pe poet ca pe însuţi Augustus împăratul. Fără îndoială că poetul a căutat să scape de gălăgioasa manifestaţie populară şi să se strecoare nevăzut, căci – ne-o spun comentatorii Suetonius-Donatus1 – de câte ori se afla la Roma, unde venea foarte rar, iar mulţimea, recunoscându-l pe stradă, îi făcea demonstraţii de simpatie, el se ascundea în cea mai apropiată casă.

          Sfielnicul poet nu era altul decât Publius Ver-gilius Maro, iar spectacolul s-a desfăşurat la Roma, în anul 40 î.e.n. Înfăţişarea lui ţărănească, timiditatea excesivă, stinghereala de-a purta toga nu erau lipsite de explicaţie: Virgiliu provenea de la tară. Iubea nespus peisajul natal şi îndeletnicirile rustice şi nimeni şi nimic, în tot cursul vieţii sale, nu i-au clintit puternica, adânca afecţiune care-l lega de întinderile câmpeneşti, de apele vijelioase ale munţilor sau de cele molcome ale şesului, de pădurile dese şi sălbatice, de oamenii pământului. Nu o dată spune el însuşi: „O, fie să-mi duc viaţa fără slavă, dar îndrăgostit de-a pururi şi de ape, şi de codri!”

          S-a născut în Gallia Cisalpină, la Andes (cam unde se afla azi Pietole), nici la patru kilometri depărtare de Mantua, în ziua de 15 octombrie a „Vergilii vita' (Viaţa lui Virgiliu), 10.

          Anului 70 î.e.n. Obârşiu lui era umilă, dar starea părinţilor nu chiar săracă. Fie că taică-său – după unele date – a fost meseriaş de ţară (olar), fie că a fost muncitor agricol sau – ceea ce pare mai sigur – logofăt pe moşia unui viator, un fel de lictor, pre nume Magius, care, preţuindu-i puterea de muncă şi îndemânarea, i-a dat de nevastă pe fiica sa, Magia Polla; fie că a fost toate acestea pe rând – neîndoielnic rămâne faptul că bă-trânul a izbutit să dobândească destul pământ pentru semănături şi păşunat, cum şi locuri ferite pentru prisăci. Agonisita aceasta i-a înlesnit bătrânului – om mintos, care şi-a dat seama din vreme de calităţile deosebite ale odraslei sale – să-fi întreţină feciorul la învăţătură mai întâi la Cremona, apoi In Mediolanum (Milano), în sfârşit la Roma. Intr-atâl. A ştiut tatăl să aprecieze maturitatea pretimpurie a băiatului, încât l-a pus să îmbrace toga virilă la 15 ani, cu doi ani înainte de sorocul legiuit. Chiar în ziua de 15 martie 55 x.e.n. – ţin să precizeze Suetonius-Donatus – când murea poetul Lucreţiu. Această precizare vrea să însemne, simbolic, că Lucreţiu, murind, preda marea lui moştenire poetică, întreaga poezie latină în mâinile adolescentului Virgiliu. Simbolul nu-i lipsit de măreţie, dar faptul e îndoielnic.

          Pe vremea aceea, temeiul învăţăturii îl alcătuia retorica, iar la capătul ei, tânărul ajungea, de obicei, un exersat advocatus, pledant în Forum. Asemenea meserie nu se potrivea de loc cu timiditatea poetului şi mai ales cu spiritul lui laborios, neîn-stare de improvizaţii. A încercat o singură dată; n-a izbutit; a renunţat. Totuşi, anii de învăţătură nu i-a prăpădit în zadar. De o mare curiozitate ştiinţifică, el nu s-a mărginit a studia literatura, istoria, filosofia, ci a căutat să-şi aproprie şi mate-maticile, fizica, medicina. În asemenea măsură, în-cât filologul Macrobius putea să afirme mereu şi în fel şi chip: „Maro cu pregătirea lui multilaterală… deopotrivă ilustru prin erudiţia şi evlavia sa… atât de profund ca ştiinţă, pe cât de plăcut ca talent.” * Intre alţii i-a fost dascăl filosoful epicureu Siron (despre care Cicero are cuvinte de laudă), ale cărui lecţii vor lăsa urme adinei în conştiinţa lui, ca şi poezia lucreţiană.

          După încercarea oratorica neizbutită, Virgiliu se întoarce acasă, la Andes, pe malurile râului Mincio, pe moşia părintească, printre muncitorii ogoarelor. El însuşi se ocupă cu muncile agricole şi scrie mai departe stihuri păstoreşti.

          Tabloul, până aici, pare mulcomit şi paşnic. Dar nu era de loc aşa. Vremile nu numai că nu erau patriarhale, ci cu totul vijelioase.

          De mai bine de jumătate de veac, republica aristocratică senatorială este adânc zguduită şi dă semne vădite ale apropiatei sale prăbuşiri. Acum, istoria Romei e istoria unui lung şir de războaie civile, a dictaturii militare a lui Caesar şi apoi a principatului lui Augustus. Acele războaie, deşi par provocate de ambiţiile personale ale unui Sulla sau Marius, Pompei sau Caesar, Anton'iu sau Octavian, au cauze mai adinei. Forma de stat a republicii aristocratice, corespunzătoare perioadei când Roma era un oraş-stat, cârmuind popoarele italice, nu mai corespundea realităţilor noi ale întinsului imperiu, deşi nu este încă vorba de schimbări structurale.

 

  
Attachments