Ellia

 

          Introducere.

          Despre Cornelius Tacitus, cel mai mare istoric al Imperiului Roman, avem puţine informaţii certe. Istoria vieţii şi activităţii lui se reconstituie doar din unele date culese din operele lui sau din ce ne spune prietenul mai tânăr şi admiratorul lui constant, Pliniu cel Tânăr, în Scrisorile pe care i le adresează (sau în care vorbeşte altcuiva despre el, interesante, dar puţine (11 la număr), şi din alte amănunte răzleţe din scrieri contemporane sau ulterioare. De aici, un câmp larg de conjecturi şi ipoteze, materie nesfârşită de probabilităţi şi teze, ingenios combinate ce priveşte viaţa lui Tacitus, nu cunoaştem sigur nici anul naşterii, nici locul, nici părinţii din care s-a născut şi poziţia slor socială, nici anul morţii sale; nu-i ştim cu siguranţă prenumele: într-unul din primele codice el este Publius, într-altele de mai târziu Caius şi, de multe ori, este omis; autorul este numit doar Cornelius Tacitus sau, simplu, Tacitus. Locul naşterii _s-a_crezut mai demult că ar fi fost oraşul Interamna (Interamnium), azi Terni, din Umbria. Flavius Vopiscus, unul dintre autorii compilaţiei de vieţi ale împăraţilor romani din secolele al II-lea-al ffl-lea, cunoscută sub numele Scriptores Historiae Augustae (Scriitorii istoriei imperiale), vorbind despre împăratul cu domnie scurtă (275-276 p. Chr.) Tacjţuş. >ne informează că, „deoarece el ar fi zis că este rudă cu istoricul Cornelius Tacitus, a poruncit să i se facă acestuia un bust, care să fie aşezat în toate bibliotecile şi, pentru ca opera lui să nu piară din nepăsarea cititorilor, ea să fie copiată în fiecare an în zece exemplare şi să fie la dispoziţia tuturor în toate arhivele şi bibliotecile”. Cum Tacitus, împăratul, se născuse la Interamna, s-a crezut că istoricul nostru s-ar fi născut aici. Informaţia a fost de mult abandonată. Părerea cea mai acreditată este că el s-a născut în Galia Narboneză (aproximativ Provence de azi): numele era frecvent în acea provincie. Galia Narboneză, supusă de romani în anul 121 a. Chr. Şi devenită în scurt timp provincie romană, asigura comunicaţiile cu Spania, cucerită după al treilea război punic; procesul de romanizare a decurs foarte repede, înainte ca Galia întreagă (Franţa de azi) să fi fost cucerită de Caius Iulius Caesar (50 a. Chr.). Din prima operă a lui Tacitus, Dialogus de oratoribus (Dialogul despre oratori sau, mai bine zis, Dialogul despre elocvenţă), vedem că doi mari maeştri ai oratoriei pe lângă care Tacitus s-a format, Marcus Aper şi Iulius Secundus, erau la origine gali romanizaţi. Despre ei, Tacitus spune: „Erau cele mai ilustre talente ale forului nostru pe atunci; pe amândoi aceştia eu nu numai că-i ascultam cu ardoare la procese, dar îi însoţeam mereu acasă şi în public, dintr-o dorinţă extraordinară de a mă instrui şi cu un fel de pasiune juvenilă”1.

          De altminteri, în acest prim secol al erei noastre, unii din cei mai de seamă scriitori din a doua jumătate a lui provin din Spania, nordul Italiei şi Galia, ceea ce arată cât de rapid şi adânc a fost procesul de romanizare. Provinciile occidentale romane dau Romei scriitori, oratori, comandanţi de oşti, senatori şi înalţi demnitari etc; câteva nume mari care au rămas în istoria culturii o dovedesc: Seneca (filosoful) şi nepotul acestuia, poetul Lucan, sânt spanioli, tot aşa poetul Marţial şi marele profesor de elocvenţă Quintilian; Pliniu cel Tânăr vine din Galia Transpadană ş.a.m.d.

          |n_cje_priveşte. familia Tacitus nu ne aminteşte de părinţii săi. Pliniu cel Bătrân aminteşte în Nat. Hist. (VII, 76) despre un Cornelius Tacitus, cavaler roman, procurator imperial în Galia Belgică; este probabil ca acesta să fi fost tatăl istoricului nostru. Un jjrocurator era un însărcinat al împăratului într-o provincie de sub directa lui conducere şi el se ocupa cu strângerea dărilor datorate tezaurului împăratului şi cu administrarea bunurilor imperiale în acea provincie; procuratorii se recrutau din clasa cavalerilor, erau oameni de afaceri, de obicei cu o buna stare materială, adesea îmbogăţiţi prin funcţia lor importantă.

          Anul naşterii lui Tacitus, istoricul, se stabileşte de cei mai mulţi, prin diferite comparaţii, între 54 şi 56 p. Chr., deci în primii ani ai principatului (domniei) lui Nero.

          Târziu, într-una din scrisorile lui Pliniu cel Tânăr către Tacitus, din care reiese că îşi trimiteau unul altuia lucrările şi notau ce trebuie să fie schimbat sau înlăturat, Pliniu cel Tânăr continuă: „Cât de mult mă încânta ideea că, dacă posteritatea se va interesa de noi, se va vorbi peste tot locul în ce armonie, sinceritate şi bună-credinţă am trăit noi! Va fi un lucru rar şi deosebit ca doi oameni, aproape egali ca vârstă şi rang, care au însemnat ceva în literatura noastră – sunt silit să mă exprim despre tine mai moderat, fiindcă vorbesc totodată şi despre mine – şi-au fost de ajutor unul altuia în lucrările lor. Eram un băieţandru când tu erai în floarea succesului şi a gloriei, dar doream din inimă să-ţi calc pe urme, să fiu şi să fiu considerat la 'mare distanţă de tine, desigur, dar primul după tine”2. Cartea a VII-a, din care face parte scrisoarea, a fost publicată prin anul 107 p. Chr.3 Pliniu cel Tânăr este născut în anul 61 sau 62 p. Chr.; avea atunci 45-46 de ani, iar Tacitus aproximativ 51-52. Tacitus însuşi ne spune în lucrarea Agricola, publicată în anul 97 p. Chr.: „Agricola fiind consul (lucrul se petrecea în anul 77 p. Chr. – n. /î.), mi-a promis că mi-o dă în căsătorie – eram tânăr pe atunci – pe fiica lui, care dădea deja cele mai frumoase speranţe, şi după consulat mi-a dat-o de soţie, iar el a fost pus imediat la conducerea Britanniei”4. Fata lui Agricola, singurul lui copil rămas în viaţă, se născuse în anul 65, avea la căsătorie 13-14 ani, iar Tacitus 22-23. Această căsătorie a avut mare influenţă asupra carierei lui politice; dacă despre părinţii lui nu pomeneşte nimic nicăieri, socrul său i-a fost, cum vom vedea, un adevărat părinte spiritual, iubit şi admirat. §î-a făcut studiile la Roma şi a avut parte de o educaţie foarte îngrijită, ferită de influenţe dăunătoare. Nu-i de mirare că în prima sa lucrare, Dialogus, în care este vorba şi de educaţia copiilor din familiile sus-puse; el critică cu asprime nepăsarea părinţilor faţă de copiii lor, prin gura unei persoane, părtaşă la discuţie: „Dar acum, copilul abia născut este dat pe mâna unei servitoare, o grecoaică oarecare, căreia i se adaugă unul sau doi sclavi. Minţile lor, fragede şi neştiutoare, sunt pe dată împuiate cu poveştile şi cu prostiile lor şi nimeni în toată casa nu se gândeşte la ce spune sau face în faţa micului stăpân. Ba chiar nici părinţii nu-i obişnuiesc pe micuţi cu cinstea şi cu modestia, ci cu nazurile şi cu luarea în râs a celorlalţi, prin care puţin câte puţin li se strecoară în suflet neruşinarea şi dispreţul de sine şi de alţii. Mie mi se pare că astăzi viciile proprii şi caracteristice acestui oraş, gustul pentru comicării la teatru şi pasiunea pentru luptele de gladiatori şi cursele de care li se sădesc aproape în pântecele mamei. Mintea lor, invadată şi stăpânita de asemenea preocupări, cit locşor mai poate lăsa pentru studiile nobile? La câţi tineri poţi găsi unul care să vorbească acasă despre altceva? Ce fel de conversaţii auzim noi, dacă intrăm cumva în sălile de clasă? Nici profesorii n-au alte convorbiri mai dese cu auditorii lor decjt acestea. Ei îşi atrag şcolarii nu prin seriozitatea învăţăturii, nici prin probarea iscusinţei minţii lor, ci prin curtea pe care le-o fac şi prin momelile flatării”5.

          Pe toate treptele” de învăţărnânt, profesorii erau plătiţi de părinţii şcolarilor. Un băiat, după ce învăţa scrisul şi socotitul cu un învăţător (litterator), era dat de părinţi la şcoala, mai lungă şi mai grea, a unui grămătic (grammaticus), care preda cunoştinţe enciclopedice pe baza explicării textelor autorilor mari şi, o dată cu aceasta, cunoştinţe gramaticale, de compoziţie literară, de prozodie, cunoştinţe de istorie, geografie, mitologie, studiul ştiinţelor etc. Cursul era plictisitor pentru copiii rău nărăviţi şi prost plătit, cum ne-o arată Iuvenal într-o satiră a sa6. Cei ai căror părinţi aspirau pentru copiii lor la cariere mai înalte, politice sau militare îşi trimiteau tinerii la cursurile de retorică, pe care le predau profesorii numiţi retori (rhetores). Despre acest sistem de învăţănânt pentru formarea oratorului pe vremea sa, vorbeşte Tacitus în opusul amintit7 şi îl condamnă.

  
Attachments