Dungă stă cu coatele înfipte în tejghea, cu privirea pierdută la turla bisericii franciscane. De-acolo, zice-se c-au tras teroriştii în revoluţionari. De fapt, gândeşte el, asta s-a zis. Că terorişti nu s-au găsit, revoluţie cică n-a fost, c-a fost lovitură de stat, iar manifestanţii şi-au tras singuri gloanţe în cap. Iar acum nu zice nimeni nimic. Viaţa e prea scurtă pentru a mai da cu băţu-n baltă.
După un timp, Dungă îşi coboară privirea la consensul pieţei. Liliana, gâsca lui cea albă, îşi întinde din când în când gâtul ca pentru a înghiţi vreun nod ce-i alunecă anevoios prin esofag. Uneori, Dungă ar vrea să fie în locul ei. Alteori ar vrea să nu mai fie deloc. Speră însă că într-o bună zi cineva, vreun individ bonom, cu o respiraţie profundă şi liniştită, va scoate din buzunarul pantalonilor o bancnotă de o sută de lei, îi va îndrepta colţurile, i-o va întinde domnului Dungă, proprietarul societăţii comerciale cu răspundere limitată „Liliana” şi, cu încuviinţarea acestuia, va pune palma pe creştetul gâştei.
Falimentul pare însă iminent. De o săptămână întreagă, Liliana zace pe betonul rece al tejghelei şi priveşte melancolică „alba-neagra” de pe tejgheaua de vizavi. Zace degeaba, nu vine nimeni s-o atingă, zace, priveşte şi ascultă muzică. Uneori muzica o deranjează fiindcă e dată tare, prea tare, aproape asurzitor şi atunci îşi întinde gâtul lung şi subţire şi dă din cap. A început chiar să înveţe unul din cântecele Romicăi Puceanu. Ba chiar se bucură de faptul că s-a născut în Balcani. Viaţa pare veselă aici. Şi nici nu rişti să plăteşti cinci sute de dolari pentru un prăpădit de chiştoc de ţigară aruncat pe jos, ca la Singapore.
Totuşi, gândurile astea îi trec prin cap lui Dungă şi nicidecum Lilianei. Cu toate că, uneori, nici în capul lui nu e nimic. Stă doar şi se holbează la consens. Un consens ce lui i se arată de-a dreptul dubios. De ce nu vine încă nimeni să pună mâna pe Liliana? Ori e toată lumea foarte liniştită, şi-n acest caz bolnavă, ori e toată neliniştită, şi-n acest caz e fără cuvinte.
Azi, după ce a cărat cu sine o pancartă pe care fusese scris: „Pentru o sută de lei, Liliana vă alungă sughiţu” (da, nearticulat, pentru că Danny, cel care i-a scris reclama a făcut un liceu unde nu s-a-nvăţat gramatică), o ploaie iute, ca de vară, total neobişnuită pentru ianuarie, i-a stricat literele de cerneală şi i-a muiat cartonul. Acum, pancarta zace mototolită sub cartoanele goale de „Assos”, lângă tomberonul prea plin de alte pancarte şi cartoane goale de „Assos”.
Alteori, Dungă îşi fixează privirea înspre intrarea în piaţă. Se uită atent la chipurile oamenilor, până când întâlneşte o figură dumnezeiască. Domnul sau doamna, cu bunătatea întipărită până şi-n ridurile frunţii, potenţiali clienţi ai societăţii comerciale cu răspundere limitată „Liliana”, se dau totuşi repede de gol, de cum ajung la tejgheaua cu ziare. Se uită întâi la fiţuici, apoi în jur, scot în grabă moneda dinainte pregătită, aproape că smulg ziarul din mâna vânzătorului, îl îndoaie cu titlul înăuntru şi-l introduc discret în buzunarul pantalonului sau în plasă. Dungă ştie totuşi ce titlu are ziarul. Fiindcă din locul lui el le vede pe toate.
Iată, de pildă, această doamnă platinată, cu faţa rotundă, semn al blândeţii, poate cândva o bună şi ascultătoare cotizantă de partid, acum precis membră a vreunei societăţi filantropice şi, judecând după cutele neacoperite de pudră, probabil chiar bunică, se va opri senină, liniştită, marcată de consensul zis general, se va uita de sus la fiţuici, va scoate din poşetă o puşculiţă din piele natur, asta după ce în prealabil va scotoci îndelung printre nimicurile ce umplu mai toate poşetele femeilor, din această puşculiţă va alege bancnota cea mai urâtă şi i-o va întinde vânzătorului bărbos arătând cu degetul spre un ziar de scandal. Dungă va face de îndată legătura şi va conchide laconic, în sinea sa, bineînţeles: „Masturbaţie!”
Doamna platinată l-a văzut şi se îndreaptă spre el. Tocmai spre el cu toate că se află ascuns printre mormane de mere, plase de rafie şi sticle de ţuică din găinaţ de porumbel. Prin minte îi revine imaginea obsedantă a chipului „în două urechi” al fostului prim-miner al ţării. Doamna platinată seamănă cu fostul prim-miner. Sau lui doar i se pare că seamănă. Nu i-au plăcut niciodată portretele. Au în ele ceva diabolic, iar ochii te urmăresc indiferent în ce colţ al camerei te găseşti.
— [igări ai?
Vocea dumneaei alungă vedenia. (Chiar dacă… Cu primul-miner…) Dungă dă din umeri, holbându-se la aluniţa de pe gâtul alb al femeii.
— Am adidaşi parlamentari, zice.
Şi râde. Cucoana îl fulgeră cu privirea. Bărbatul nu înţelege de ce s-o fi supărat, ba, dimpotrivă, cel supărat trebuia să fi fost el. De unde şi până unde îl întreabă de ţigări? „Masturbaţie”, gândeşte şi, pentru o clipă, i se pare c-a zis asta cu voce tare. Iar olteanul care vinde mai încolo varză murată îl priveşte împietrit. Pe şorţul albastru, prins dinainte, peste pufoaică, o pată mare, închisă la culoare. Dungă trage puternic aer în plămâni. Simte în nări un miros vag de tutun bulgăresc, de langoşi, de urină şi gaze de eşapament.
Se uită furios la Liliana. Furios dintr-o dată. Cucoana de bine n-a catadicsit să deschidă baierile pungii „din piele de OTTER”. Îl înjură pe vânzătorul de ziare. Înjură şi lumea cu inimă de piatră. Piaţa e plină cu oameni cu inimi de piatră. Şi pe deasupra idioţi.
„Pentru o sută de lei Liliana vă vindecă de sughiţ.” Ce rost au atâtea ziare? Un singur ţipăt al Lilianei, neaşteptat, să surprindă, nu-i aşa? Face cât o sută de ziare. Înmulţiţi deci o sută de ziare cu cinci lei. Pentru o sută de lei, Liliana vă vindecă de apatia postelectorală.
Cântă Romica Puceanu. Liliana îşi întinde gâtul. Îi place Romica Puceanu şi faptul că s-a născut în Balcani. Dungă se cutremură de frig. Scoate din buzunar o sticlă de un sfert. Goală. Mai e (parcă) un strop pe fund. Până să ajungă la gura lui Dungă, picătura dispare. Ochii Lilianei lucesc şi patronul o înjură.
