Toma se întoarse cu faţa la perete. Ploaia care continua să susure prin jgheabul din tablă prins de streaşina casei, aşternutul rece, pătura puţin cam aspră, cu fire de lână străpungând cearceaful şi iritând pielea, perna puţin cam tare, locul de dormit străin, toate acestea îi provocaseră o violentă insomnie. Îşi desfăcu de la mână ceasul-brăţară şi-l vârî sub pernă, să nu-i mai vadă cifrele de-un verde lăptos, nici secundarul ce lumina intermitent, să uite de cea mai păcătoasă dimensiune. Era ca un plan de evadare cu sorţi de izbândă zero, însă nu şi-ar fi iertat niciodată faptul de a nu fi încercat măcar să uite.
— Este ora douăzeci şi trei!
Chiar dacă pâlnia altera puţin timbrul, dându-i rezonanţe metalice, glasul omenesc era inconfundabil. Glasul ce dădea viaţă pâlniei. Toma nu rezistă tentaţiei de a verifica şi scoase ceasul de sub pernă. Douăzeci şi trei şi câteva secunde. Omul din turn dădea dovadă de o precizie fantastică.
La primul contact cu satul în care înnopta acum pentru întâia dată (de la venirea sa nu trecuse nici măcar o jumătate de zi), lucrul care efectiv îl uluise a fost tocmai acest mijloc anacronic de anunţare a orei exacte. Trecut pe hărţile fizice drept o localitate de câmpie fără vreun interes anume, poate eventual pentru diversele sale produse apicole de care ştiau numai iniţiaţii, Enadul ascundea, de fapt, o ciudăţenie de prim rang. Fire în esenţă analitică, uneori excesiv de analitică, Toma întoarse problema pe toate părţile, căutând motivul nevalorificării acestei ciudăţenii până în pragul prejudecăţilor locale, pe care nu le cunoştea, dar le intuia şi unde se şi împotmoli, peisajul moral de aici fiindu-i total necunoscut. Un timp inventă şi consumă câteva eventuale scenarii, însă totul se prăbuşi, obligându-l până la urmă să renunţe la subiect. El venise la Enad pentru o cură de miere de stup şi nicidecum pentru a-şi toca nervii cu întrebări inutile. Îşi trase pătura peste cap. Încă mai persista în ea un miros vag de oaie. Rezistă câtva timp, apoi, dându-se oarecum bătut, îşi scoase capul şi inspiră cu nesaţ aerul din cameră. Pentru cine nu poate adormi, deşi o doreşte din tot sufletul, noaptea devine un supliciu şi Toma îşi reaminti cu ciudă de sticluţa lui cu somnifere, lăsată acasă la sfatul prietenilor, în ideea că aerul de aici, de la ţară, este un înlocuitor perfect. Îşi continuă foiala prin patul deranjant de scârţâitor, mai aruncă o privire spre geamul prin care se ghicea cerul fosforescent, încercă iar să-şi alunge gândurile sâcâitoare, dar totul se arăta inutil şi singurul lucru cuminte era să se lase pradă insomniei.
Trecuse destul timp de când omul din turn anunţase ora exactă. Toma vru să scoată ceasul de sub pernă, o vreme îşi înfrână cu succes dorinţa de a repeta gestul făcut nu cu mult timp în urmă, dar nu rezistă şi-l smulse înciudat din ascunzătoare. Întâi crezu că, în mişcare, îl adusese cu capacul din spate înspre el, însă îl întoarse pe toate părţile şi tot nu-i văzu obişnuitele cifre şi secundarul clipind. Aprinse lanterna. Ceasul arăta întreg, nu-l strivise, iar bateria îi era nouă, doar ce o schimbase cu câteva zile înainte. Un gong puternic sfâşie liniştea în bucăţi.
— Este ora unu.
„Este ora unu” – de patru ori, dinspre turn spre cele patru puncte cardinale, pentru a auzi muritorii din toate colţurile. Toma se simţi torturat de o întrebare sâcâitoare: să fi strigat oare omul din turn miezul nopţii ori el, Toma, reuşise totuşi să adoarmă şi doar gândurile îl treziseră? În sfârşit, se predă iarăşi hazardului şi-n această stare îl găsi şi somnul.
Dormi fragmentar, chinuit, obosit de secvenţe absurde de vis cu orologii-mâncătoare-de-oameni. Micul dejun dădu peste un Toma iritat, cu ochii roşii, bombănind. Gazda, un bătrânel cam morocănos, cu plete cărunte şi cu o ţigară fără filtru în colţul gurii – o ţigară fără început şi fără sfârşit, fiindcă ieri, aproape o oră şi jumătate, timp în care trecuseră în revistă efectele curative ale mierii de stup, fumegase fără a se consuma vizibil – îi oferi pe o tavă de lemn câteva borcănaşe cu diferite sorturi de miere, insistând îndeosebi asupra celei din flori de salcâm. În final, nu se atinse decât de cana cu lapte proaspăt. După care îi ceru bătrânului său amfitrion o ţigară şi-un briceag. [igări nu mai avea moşneagul, dar cu briceag îl servi imediat. Toma luă obiectul cu plăsele coadă-de-peşte, o piesă arhaică, dar bine ascuţită, şi forţă capacul din spate al ceasului. Totul arăta perfect. Poate bateria…
— Gândi. Oare să se fi terminat aşa, dintr-o dată? Vreun scurt-circuit pe undeva, prin mădularele abia vizibile? Apăsă cu degetele în discul nichelat şi capacul se închise cu un sunet sec, înfundat. Dacă tot îşi propusese să uite factorul timp, nu mai avea nici un sens să se frământe.
Curtea bătrânului i se păru strâmtă, ceea ce-l determină să iasă în stradă. Poarta scârţâi scurt. Nimic anormal, gândi. Nu-şi dădu seama de ce se gândise că nu e nimic anormal. O lovitură de gong.
— Este ora zece!
Vocea omului din turn se făcuse parcă mai slabă, atenuată de zgomotele diurne. Toma tresări; informaţia i se scurse prin corp ca o descărcare electrică, iritându-i nervii. Insul hăituit de timp preferă fapte.
Satul dormea, pustiu. Doar două-trei bătrâne uitate în viaţă, picotind pe bănci de lemn în faţa caselor, mute, cu ochii inexpresivi, cufundaţi într-o altă lume. Nu înfăţişau un tablou impresionant, dar pentru el femeile acestea însemnau mult curaj în faţa vieţii. Ceea ce oarecum îl deranja era tocmai liniştea prea mare, ici-colo câte-o pasăre ascunsă delimitându-şi teritoriul prin cântec, altceva nimic. Singurele vietăţi pe care le vedea animând peisajul se dovedeau a fi albinele. În număr mare. Uneori, ca un nor, pe deasupra trecea câte-un roi masiv, aproape înfricoşându-l. Le vedea pretutindeni, în plină activitate, însă ocolindu-l inofensive, de parcă el nici nu exista. Peste tot, salcâmi înfloriţi şi trandafiri. O mare de culori, o mare pură, calmă. Simţi o uşoară durere la tâmple. Se îmbătase de atâta linişte.
Se întoarse pe la prânz. După ce omul din turn îi aminti indirect de foame. Bătrânul – Toma nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă – îi puse pe masă un meniu compus doar din vegetale şi el crezu că nu-i va ajunge, dar, contrar aşteptărilor, sfârşi prin a recunoaşte că masa fusese excelentă.
— Cât să fie ceasul?
