Aceste patru poveşti fac parte din Leao ceai ce y (Miraculoasele povestiri din Muzeul trecător), cea mai bună operă chineză de ficţiune fantastică.
Ediţia curentă a acestei culegeri, în opt volume (adică şaisprezece kiruan) conţine 431 de poveşti. Manuscrisul, care a fost regăsit în 1948 la un ţăran din Si-fong, în Manciuria, şi reprodus fotografic în 1955 la Pekin, nu conţine decât 237 de poveşti, dar 28 dintre ele nu figurează în ediţia curentă.
Toate aceste poveşti, nu sunt numai opera personală a lui Pu Sun-lin, care de altminteri explică clar în prefaţa sa cum şi-a luat materialul din tradiţia naţională şi din legendele populare: „Eu n-am talentul lui Kan Pao1, dar îmi place să mă dedic «căutării zeilor»; şi împărtăşesc gustul lui Su Tong-po2 când e vorba să trag cu urechea la poveştile cu strigoi. Ori de câte ori aud una, imediat o însemn. Astfel s-a alcătuit treptat-treptat culegerea de faţă. Pe de altă parte, prietenii îmi trimit, din cele patru colţuri ale imperiului, poveşti pe care le strâng laolaltă din pricina patimei pe care-o am pentru ele, şi colecţia mea creşte o dată cu timpul.”
Originea folclorică a acestor poveşti nu scade cu nimic originalitatea compoziţiei. Pu Sun-lin se deosebeşte de emulii săi prin vigoarea stilului, patetismul intrigii şi savanta dozare a feericului şi realului.
Iată istoria pe care mi-a povestit-o Cen Lin-ceng: un bătrân dintre prietenii săi îşi făcea siesta într-o zi de vară, când zări în nedesluşirea toropelii aceleia o femeie care, dând la o parte portiţa, se strecură în casă îmbrăcată în veşminte de doliu: tichie alba, tunică cu pieptar de cânepă, fustă la fel. Se îndreptă spre camera din dos şi bătrânul crezu mai întâi că era o vecină care venea în vizită; apoi chibzui: „Cum ar îndrăzni să intre în casa altuia îmbrăcată aşa?3”
În timp ce stătu el aşa nedumerit, femeia se întoarse şi intră în cameră. O cercetă cu atenţie: era cam de vreo treizeci de ani; culoarea palidă a chipului buhăit, privirea întunecată, îi dădeau o înfăţişare înspăimântătoare. Se ducea şi venea prin cameră, fără să aibă aerul că vrea să se retragă, ba chiar se apropia de pat. El se prefăcu că doarme, ca să-i observe mai bine gesturile şi mişcările; curând, ridicându-şi fusta, sări în pat şi se aşeză pe burta bătrânului; lui i se părea că atârnă trei mii de livre. Îşi păstră toată luciditatea, dar când vru să ridice mâna, era parcă prinsă în lanţuri; când vru să mişte piciorul, piciorul parcă-i era paralizat. Cuprins de frică, încercă să strige, dar, vai! nu mai era stăpân pe glasul său. Între timp, femeia începu să-l adulmece pe faţă, pe obraji, pe nas, pe sprâncene, pe frunte. Pe toată faţa îi simţea botul a cărui suflare îngheţată îl pătrundea până la os. În spaima sa, născoci un şiretlic: când i-ar ajunge la bărbie, să încerce s-o muşte. Puţin timp după aceea, ea se aplecă într-adevăr să adulmece bărbia bătrânului, şi el o muşcă din toate puterile, aşa încât dinţii îi pătrunseră până în carne. De durere, ea se aruncă jos din pat, zbătându-se şi scoţând vaiete, în timp ce el strângea şi mai zdravăn fălcile, iar sângele curgea şiroaie pe sub bărbie, inundând perna. În toiul acestei lupte crâncene auzi în curte glasul soţiei sale.
— O fantomă! strigă el îndată.
Dar abia descleştase dinţii, că monstrul şi fugi, ca o suflare.
Nevasta bătrânului se repezi la căpătâiul soţului său; nu văzuse nimic şi-şi bătu joc de iluzia pricinuită, pretindea ea, de-un simplu coşmar; dar el îi povesti ciudata scenă care se desfăşurase mai adineauri şi-i arătă, drept dovadă, pata de sânge: ai fi zis că e apă scursă printr-o crăpătură a acoperişului pe pernă şi pe rogojină. Îşi apropie faţa şi respiră o duhoare de putreziciune; fu cuprins de vărsături şi, timp de mai multe zile, avu gura spurcată de-o duhoare scârboasă.
În timpul unei plimbări de dimineaţă, tânărul literat Wang, originar din Tai-iuan, întâlni o femeie care abia mergea, purtând o boccea; se apropie în grabă, văzu că-i tânără şi frumoasă şi se îndrăgosti imediat de ea. O întrebă de ce mergea singură, neînsoţită, acum când ziua se îngâna cu noaptea.
— La ce bun să-mi pui astfel de întrebări? îi spuse ea. Tot n-ai putea să mă scapi de necazurile pe care le am.
— Ce necazuri ai? mai întrebă el. Dacă aş putea să-ţi fiu de ajutor, n-am să mă dau în lături.
Ea îi explică pe-un ton îndurerat:
— Părinţii mei, împinşi de dorinţa de câştig, m-au vândut într-o casă bogată cu uşa de purpură; soţia principală, în gelozia ei, mă copleşeşte de injurii şi lovituri de dimineaţă până seara; nu mai pot îndura purtarea ei plină de răutate şi m-am hotărât să fug.
— Şi unde te duci?
— Poate avea o fugară un plan bine stabilit?
— Umila mea locuinţă e aproape de aici, şi te rog să binevoieşti să mergi acolo.
Tânăra femeie îl urmă bucuroasă, iar el, după ce se împovărase cu bagajul ei, îi arătă drumul. Când ajunseră, ea se miră că găseşte casa goală:
— Cum se face, întrebă ea, că nu e nimeni la dumneata?
— Pentru că aici suntem în pavilionul care-mi slujeşte de cameră de lucru.
— Atunci e perfect! strigă ea. Dar dacă ţi-e milă de mine în aşa măsură încât îmi oferi ospitalitatea, trebuie ca asta să rămână un secret pe care să nu-l încredinţezi nimănui.
El consimţi la tot, apoi se vârî în pat cu ea. După care, o ascunse într-o cameră retrasă, şi mai multe zile se scurseră fără a bănui cineva prezenţa frumoasei.
Literatul vorbise vag despre această întâmplare soţiei sale, care închipuindu-şi că e vorba de-o slujnică sau de vreo favorită de neam mare, îl sfătuise s-o trimită înapoi pe fugară; dar el nici vorbă să-i asculte părerea. Şi într-o zi, când se dusese întâmplător în piaţă, se întâlni cu un preot al lui Tao care, cercetându-l cu spaimă, îl întrebă dacă nu e amestecat în cine ştie ce aventură.
— Cum îndrăzneşti să tăgăduieşti, strigă el în faţa protestelor tânărului, când eşti înconjurat de emanaţii malefice?
Literatul protestă şi mai abitir, iar călugărul se îndepărtă după ce-i strigase:
— Ce nebunie! Pe lumea asta un om are să piară de pe urma orbirii sale!
Izbit de aceste cuvinte, Wang avu câteva bănuieli în legătură cu femeia, dar îşi mută imediat gândul: „Nu încape îndoială că e drăguţă şi tânără; n-ar avea cum să fie un duh răufăcător”. Puţin după aceea vru să se ducă la pavilion; poarta de la curte era închisă pe dinăuntru, aşa că nu putu intra. Asta-i trezi bănuiala. Sări printr-o spărtură a zidului împrejmuitor şi găsi uşa clădirii de asemeni închisă. Se apropie de fereastră, mergând în vârful picioarelor, ca să arunce o privire înăuntru, şi acolo zări un demon hâd, verde la chip ca smaraldul, cu dinţi lungi de ferăstrău, ocupat să deseneze, cu o pensulă muiată în vopsea, pe-o piele de om întinsă pe divan. Când îşi termină treaba, monstrul azvârli pensula, ridică pielea, o scutură ca pe-un veşmânt, se acoperi cu ea, şi-şi reluă înfăţişarea de femeie tânără, în timp ce literatul, îngrozit la culme, se retrăgea fără zgomot în patru labe. Se puse imediat să-l caute pe preotul taoist, dar la început nu reuşi să afle ce s-a întâmplat cu el; totuşi, se zbătu atâta că până la urma îl descoperi undeva la ţară pe cel de care avea nevoie; se aruncă în genunchi dinaintea lui, implorându-i ajutorul:
— Am să te scap, făgădui preotul; dar demonul e şi el de plâns: tocmai găsise pe cineva care avea să-i ia locul; nu pot să fiu atât de crud şi să-l lipsesc de viaţă.
Îi înmână atunci tânărului o apărătoare de muşte, recomandându-i s-o atârne la uşa camerei de culcare şi, înainte de-a pleca, îi dădu întâlnire la Templul Împăratului Albastru.
Întors acasă, Wang, care nu mai îndrăznea să intre în camera sa de lucru, se duse să se culce într-o cameră dinăuntrul casei, şi nu uită să agaţe apărătoarea de muşte deasupra uşii. Abia trecuse prima jumătate a nopţii, că se şi auzi afară un scrâşnet; soţul nu se încumetă să se uite, ci o trimise pe nevastă-sa să arunce o privire; ea văzu monstrul care stătea în prag, scrâşnind din dinţi. Trecu câtva timp şi demonul se depărtă, pentru ca peste o clipă să se întoarcă strigând:
— Preotul lui Tao încearcă să mă tragă pe sfoară! Dar n-am să dau înapoi ceea ce am şi obţinut!
Înşfăcă apărătoarea de muşte, o rupse, forţă uşa, se repezi în odaie drept spre patul unde era întins literatul, îi sfâşie pieptul, îi smulse inima şi dispăru. La strigătele soţiei, intră o slujnică, ţinând o lampă aprinsă: stăpânul ei era mort; cadavrul zăcea, pătat de sânge. Văduva, înspăimântată, plângea cu suspine fără să îndrăznească să spună o vorbă. A doua zi, îl trimise pe cumnatul său să-i dea de ştire preotului taoist, care strigă cuprins de mânie:
— Mi-era milă de acest demon, şi uite cum a îndrăznit să se poarte!
Fără să zăbovească, îl însoţi pe mesager la casa mortului, de unde monstrul dispăruse. Călugărul înălţă capul pentru a privi în toate direcţiile.
— Din fericire, n-a putut să fugă prea departe, spuse el. Apoi întrebă: Cine locuieşte în curtea dinspre miazăzi?
— Eu! răspunse fratele literatului.
— Demonul s-a refugiat la dumneata.
Tânărul se miră, fără să dea crezare acestor cuvinte.
— N-ai primit vizita unei persoane necunoscute? îl mai întrebă preotul.
— Eram la Templul Împăratului Albastru, n-am cunoştinţă de nimic. Mă duc să aflu.
O clipă mai târziu era înapoi:
— E adevărat, spuse el. În dimineaţa asta a venit o bătrână să ceară de lucru la noi, nevastă-mea a angajat-o; se află în casă.
— E chiar cea pe care-o căutăm! strigă preotul.
Ducându-se la fratele mortului, începu să strige cât îl ţinea gura, în mijlocul curţii, agitând ameninţător sabia sa de lemn:
— Monstru nelegiuit! dă-mi înapoi apărătoarea de muşte!
Bătrâna, care stătea înăuntrul locuinţei, păli de frică şi ieşi ca să încerce să fugă, urmărită de călugărul care-o buşea cu lovituri. Până la urmă se prăbuşi, lepădă pe neaşteptate pielea omenească şi se transformă într-un demon îngrozitor, care se rostogolea pe pământ grohăind ca o scroafă. Preotul îi tăie capul, dintr-o singură lovitură a săbiei sale de lemn; cadavrul se preschimbă atunci într-un nor gros de fum ale cărui încolăcituri se învârtejeau pe pământ; preotul scoase îndată din desaga lui o tigvă pe care-o destupă şi o aşeză în mijlocul norului: se auzi un şuier, ca atunci când tragi aer pe gură şi, cât ai clipi din ochi, fumul dispăru. În timp ce călugărul astupa şi aşeza la loc tigva, cei de faţă cercetau pielea de om pe care-o lepădase monstrul: sprâncene, ochi, mâini, picioare, nimic nu-i lipsea. Preotul o înfăşură, fâşâind ca pânza unui tablou pe care-o îndoi, ca s-o îngrămădească în desaga sa, şi păru că vrea să se retragă, dar văduva literatului, în genunchi, îl reţinu pe prag, plângând şi rugându-l să-i învie soţul. Deşi el îşi declară incompetenţa (n-avea o asemenea putere!), ea rămase prosternată dinaintea lui, arătând o durere din ce în ce mai puternică; după ce chibzui îndelung, el, în cele din urmă, îi spuse:
— Ştiinţa mea e prea slabă, într-adevăr, n-aş putea să redau viaţa unui mort, dar am să-ţi spun un om care poate că ar putea; dacă te duci la el, vei obţine neapărat ceea ce doreşti.
Şi cum ea întrebă de cine era vorba:
— Vei găsi, spuse el, în piaţă, un nebun care-şi petrece viaţa tăvălindu-se prin noroi şi prin balegă. Du-te şi cazi în genunchi în faţa lui, şi roagă-te mult de el. Dacă se întâmplă să te insulte, nu te arăta mâniată din pricina asta.
Fratele mortului, care-l cunoştea, o conduse pe cumnată-sa spre locul acela din piaţa; acolo, într-adevăr, se găsea cerşetorul ocupat să cânte tot felul de cântece smintite prin mijlocul drumului; de nas îi spânzura o candelă lungă de trei picioare, iar corpul îi era acoperit de-un jeg gros, atât de respingător încât nimeni nu îndrăznea să se apropie: văduva totuşi înaintă către el, târându-se în genunchi.
— Chiar atât de mult mă iubeşti, frumoaso? spuse cerşetorul.
Când ea îi arată pricina pentru care venise, el izbucni în râs.
— Orişice bărbat ţi-ar putea sluji drept soţ! De ce vrei să înviezi pe cel care nu mai e?
Ea îşi dublă rugăminţile.
— Ce curios! spuse el. Un om moare, şi tu vii să mă rogi! Ce sunt eu, Regele Iadului?
Şi, cuprins de furie, o lovi cu bastonul; ea primi lovitura înăbuşindu-şi durerea. Între timp, oamenii din piaţă se strângeau treptat-treptat în jurul lor, formând parcă un zid. Cerşetorul începu atunci să scuipe în căuşul palmelor sale albuş amestecat cu salivă.
— Înghite! porunci el văduvei.
Roşie la faţă, scârbită peste măsură, ea îşi aminti de sfaturile preotului, şi, cu un uriaş efort de voinţă, înghiţi ce i se dădea; simţi cum lucrul acela îi trecea prin gât, aspru ca un ghemotoc de mătase, coboară cu chiu cu vai şi i se opreşte anevoie în mijlocul pieptului; cerşetorul rânjea:
— Cât trebuie să mă iubeşti, frumoaso!
După care, se ridică şi plecă fără să se mai sinchisească de ea. Ea îl urmă; văzându-l că intră într-un templu, intră şi ea în urma lui, dar el dispăruse; degeaba scotoci toată clădirea de sus şi până jos, nu putu să-i dea de urmă. Se întoarse acasă, copleşită de ruşine şi de remuşcări: plângea din cauza sfârşitului crud pe care l-a avut soţul ei şi o durea şi că a păţit ruşinea înghiţind scuipatul cerşetorului; se jeluia amărâtă, legănându-şi corpul încolo şi încoace, şi nu mai dorea altceva decât să moară. Când vru să spele sângele şi să îmbrace cadavrul soţului ei, servitorii stăteau şi o priveau şi nu îndrăzneau să se apropie; ea luă corpul în braţele sale, puse măruntaiele la loc şi, în timp ce făcea treaba asta în vederea îngropăciunii, bocea de-ţi frângea inima. Deodată, i se făcu greaţă şi simţi că ceea ce i se oprise în piept urca iarăşi şi-i ţâşni afară din gură ca să cadă, înainte ca ea să aibă timp să se dea mai la o parte, în pieptul deschis al cadavrului. Când îndrăzni să arunce o privire înfricoşată, văzu o inimă omenească zvâcnind înlăuntrul corpului lipsit de viaţă, de unde se ridicau aburi calzi. În culmea mirării, închise buzele rănii, strângând din toate puterile, cu amândouă mâinile; cum slăbea strânsoarea, o ţâşnitură de aburi scăpa din deschizătură, ca un fum. Tăie cât putu de repede fâşii dintr-o stofă de mătase, înfăşură cu ele corpul, îi făcu masaj; puţin câte puţin, acesta se încălzea. Îl înveli în pături, şi când la miezul nopţii le ridică să se uite, văzu că începe să respire; în zori îşi revenise cu totul la viaţă. Încerca, spunea el, nişte senzaţii nedesluşite ca după un vis, şi simţea o uşoară durere în partea inimii. Femeia cercetă rana pe care o închidea acum o cicatrice de grosimea unui gologan. Puţin după aceea, literatul era complet restabilit.
Observaţia Cronicarului: Cât de prost poate fi omul încât să ia drept o Frumuseţe a pământului creatura care-i vădit că nu e altceva decât un demon. Cât de rătăcită trebuie să-i fie mintea ca să socotească drept minciună sfatul a cărui cinste e vădită! Hotărârile Cerului sunt totdeauna drepte, dar omul, prost şi rătăcit, nu e în stare să le înţeleagă. E de plâns!