Ciu Eul-tan, originar din Lin-yang, era poreclit şi Siaoming. Avea un suflet viteaz, dar o minte mărginită şi, cu toată ardoarea pe care-o avea la învăţătură, nu reuşise să-şi facă un nume. Într-o zi, în timpul unui chef al unui cerc literar, ca să glumească, unul din tovarăşii săi îi azvârli o provocare:
— Te bucuri de faima de-a nu avea frică de nimic. Uite, dacă ai curaj să te duci în plină noapte la Templul celor Zece Regi ai Infernului, şi să aduci în cârcă de acolo statuia Judecătorului care se află în galeria din stânga, îţi vom plăti un adevărat ospăţ!
Templul celor Zece Regi ai Infernului din Lin-yang cuprindea idoli şi zei şi demoni, sculptaţi în lemn, şi atât de bine lucraţi încât păreau vii. În galeria dinspre răsărit, se afla un Judecător al Infernului al cărui chip verde şi barbă roşie exprimau o neobişnuită ferocitate; se spunea că, în timpul nopţii, zgomotul interogatoriilor răsuna din plin în galeriile de la răsărit şi de la apus. Orice vizitator al templului îşi simţea părul zburlindu-i-se de groază: aşadar intenţionat prietenii lui Ciu îi propuseseră această încercare; dar tânărul se ridică râzând şi se îndepărtă fără şovăială. Puţin după aceea, îl auziră afară strigând cât îl ţinea gura:
— Iată-l pe moşneagul cel bărbos! L-am invitat din partea voastră!
Toţi se ridicară de pe scaune când intră el cărându-l pe Judecător în spinare; îl aşeză în mijlocul mesei şi-i oferi trei cupe de arack. În faţa acestui spectacol, mesenii fură cuprinşi de-un tremur de spaimă, şi, stingheriţi, îi cerură lui Ciu să-l ducă pe Judecător înapoi la Templu; el începu să stropească pe jos cu arack, rostind această rugăminte:
— Sunt un om simplu; nu cunosc bunele maniere ale literaţilor; dar Venerabilul Moşneag să nu mi-o ia în nume de rău. Locuinţa mea nu e departe de aici, şi dacă Venerabilul Moşneag are chef să bea un pahar, să nu şovăie să vină la mine!
După care ieşi, cu statuia în spinare.
A doua zi, colegii lui îl invitară la un ospăţ, aşa cum făgăduiseră. Se întoarse acasă spre seară, pe jumătate beat, şi cum tot îi mai era sete, se puse din nou pe băut, de unul singur, la lumina unui opaiţ. Deodată, o umbră dădu la o parte perdeaua de la uşă şi se strecură în odaie. Se uită: era Judecătorul.
— Vai de mine! strigă el ridicându-se, fără îndoială că mi-a bătut ceasul! N-am fost destul de respectuos, ieri, şi vii să mă pedepseşti cu o lovitură de satâr?
Musafirul răspunse cu un zâmbet în barba stufoasă:
— Nu-i aşa. Am fost onorat ieri de amabila dumitale invitaţie, şi cum din întâmplare am timp astă-seară, am venit la întâlnirea pe care mi-ai fixat-o, om curajos ce eşti!
Ciu, încântat, îl rugă să se aşeze trăgându-l de mânecă, şi se puse să cureţe paharele şi să aprindă focul ca să încălzească arackul.
— E cald, spuse Judecătorul; îl putem bea rece!
Ciut puse atunci ulciorul pe masă şi fugi să pregătească de mâncare. Nevastă-sa, înspăimântată la vestea acestei vizite, îl sfătui să nu se mai întoarcă la musafirul său, dar el refuză să-i urmeze sfatul şi rămase în picioare, aşteptând să fie gata mâncarea ca s-o ducă.
După ce-a golit câteva cupe cu Judecătorul, vru să-i afle numele:
— Numele de origine e Lu, dar n-am nume de familie, şi nici poreclă.
Ciu îi vorbi mai întâi de operele clasice, iar Judecătorul îi răspunse pe loc la toate întrebările; pe urmă îl întrebă dacă ştie regulile de compoziţie literară impuse la concursurile imperiale.
— Deosebesc ce e bun de ce rău, îi spuse Judecătorul. Ce citim în lumea subpământeană seamănă foarte mult cu ce produc literaţii lumii de sub soare.
În timpul acesta, Lu bău într-un mod nesăbuit, golind de fiecare dată zece cupe una după alta; în ce-l priveşte pe Ciu, pentru care beţia se prelungise ziua întreagă, acesta se prăbuşi puţin câte puţin, şi până la urmă se prăvăli sub masă, învins de-un somn greu. Când se deşteptă, flacăra opaiţului îşi pâlpâia ultimele licăriri gălbui, musafirul-fantomă dispăruse.
Pe urmă, Judecătorul reveni la două-trei seri o dată. Relaţiile celor doi prieteni deveneau din ce în ce mai strânse; deseori se culcau unul cu capul la picioarele celuilalt; Ciu îi arăta compoziţiile sale literare Judecătorului, care i le corecta cu cerneală roşie, declarându-le mediocre. Într-o noapte, când Ciu, cuprins de beţie, se culcase cel dintâi în timp ce prietenul său continua să bea singur, simţi deodată, în somn, o uşoară durere în pântece; se trezi tresărind şi deschise ochii: Judecătorul, aşezat drept în faţa patului său, îi despicase burta, îi scosese maţele şi stomacul, şi punea totul în ordine. Ciu strigă, apucat de spaima:
— N-am arătat niciodată ură unul faţă de celălalt; de ce mă omori?
— Nu-ţi fie frică! răspunse Judecătorul râzând; în locul inimii pe care-o ai, îţi dau o inimă de om inteligent.
Şi, fără să clipească, puse la loc intestinele, închise corpul şi-l înveli până la mijloc în fâşii care slujeau la înfăşatul picioarelor. După ce isprăvi operaţia, nici o urmă de sânge nu se vedea pe pat, iar Ciu nu simţea decât o uşoară amorţeală în dreptul pântecului. Văzând că prietenul aşază pe masă o bucată de carne, vru să ştie ce era.
— E chiar inima ta! îi explică Judecătorul; arăţi atât de neîndemânatic în compoziţiile literare încât am tras concluzia că orificiile îi sunt astupate. În lumea subpământeană, printre miile de inimi, am descoperit până la urmă una excelentă, pe care am luat-o pentru tine, şi-o păstrez pe-a ta ca s-o pun în locul celei care lipseşte.
Spunând acestea, plecă şi închise uşa după el. Când se făcu ziuă, Ciu îşi desfăcu bandajele: rana era cicatrizată, se mai vedea doar o urmă roşie. De acum încolo, talentul său literar se dezvoltă într-un chip remarcabil, iar memoria sa înregistra fidel conţinutul tuturor cărţilor citite.
După câtva timp, arătându-i Judecătorului noile sale compoziţii, acesta declară:
— Acum o să meargă. Dar să ştii că nu eşti favorizat de soartă şi n-o să ajungi până la onorurile supreme; numele tău va figura pe lista concursului pe provincii, nu mai mult.
— Când asta?
— Anul acesta; vei obţine locul întâi.
În acelaşi an, într-adevăr, Ciu câştigă primul loc la concursul din districtul său; şi tot primul, cu prilejul concursului pe provincie care avu loc în toamnă. Colegii din cercul său, care de obicei îşi băteau joc de el, înălţând braţele spre cer, schimbară priviri de ciudă după ce parcurseseră ciorna copiei. Totodată, aflând în cele din urmă, la capătul unei lungi anchete, miraculoasa aventură a prietenului lor, îl rugară stăruitor să-i recomande Judecătorului, şi, pentru a obţine şi ei favoruri, se hotărâră să-l invite la un mare ospăţ. Musafirul sosi înainte de miezul nopţii; barba lui roşie era agitată de-un freamăt, ochii îi aruncau fulgere. Văzând asta, literaţii se făcură palizi de frică, şi, clănţănind din dinţi, o şterseră pe furiş unul câte unul. Rămas singur, Ciu îl duse pe Judecător la locuinţa sa, ca să bea împreună, şi, la beţie, îi mărturisi:
— Datorită înlocuirii pe care ai operat-o în mine, m-ai copleşit încă de pe-acum de atâtea binefaceri; vreau să-ţi mai cer o favoare, dar o fi oare cu putinţă?
— Despre ce e vorba?
— De vreme ce se poate schimba o inimă, trebuie să se poată schimba şi un chip. Nevastă-mea, cu care m-am însurat de mult, are un trup plăcut, dar nu e drăguţă la faţă. Aş vrea să mai recurg o dată la sabia şi la barda dumitale. Ce spui de asta?
— Fie! răspunse Judecătorul râzând. Lasă-mă un timp, şi-am să mă ocup de asta.
Puţin timp după aceea, Lu se întoarse, la miezul nopţii, să bată la uşa literatului, care se sculă în grabă să-l primească; la lumina unui opaiţ, văzu că prietenul său ţinea un obiect învelit în plapuma tunicii, şi se grăbi cu întrebările:
— Ce mi-ai cerut era destul de greu de găsit, spuse Judecătorul; dar până la urmă am descoperit un cap de femeie de-o mare frumuseţe, şi-am venit să-şi satisfac dorinţa.
Pachetul, în care Ciu îşi aruncă o privire, conţinea într-adevăr un cap pătat de sânge; Judecătorul spuse că trebuie numaidecât să intre în odăile personale, fără să-i simtă nici câine, nici zburătoare; literatul se temea c-o să găsească închisă uşa dinăuntru, dar ea se deschise de la sine îndată ce Judecătorul o atinse cu mâna. Intrară în camera de culcare, unde dormea nevasta lui Ciu, întinsă pe-o parte. Judecătorul îi dădu prietenului său să ţină capul tăiat; iar el scoase din cizmă o lamă albă, asemănătoare lamei unui pumnal, o aşeză sub gâtul celei care dormea, apăsă cu putere, ca pentru a tăia un pepene, şi capul, tăiat îndată, se rostogoli pe pernă. Luă atunci celălalt cap din mâinile lui Ciu, îl potrivi pe gâtul femeii, controlă cu grijă dacă e corect aşezat, şi lipi cu putere cele două părţi una de cealaltă; apoi făcu să alunece perna ca să vină în scobitura umărului, şi după ce-l sfătui pe literat să îngroape capul nevestei într-un loc retras, plecă.
Când se trezi, nevasta lui Ciu simţi în dreptul gâtului o uşoară amorţeală, iar obrajii o mâncau de parcă ar fi fost acoperită cu solzi; scărpinându-se, descoperi pieliţe de sânge închegat. Înspăimântată, ţipă după slujnică pentru a-i cere apă să se spele; slujnica fu şi ea îngrozită în faţa acelui chip însângerat. După ce doamna se spălă, apa din lighean era toată roşie; înălţă capul şi slujnica şi, înmărmurită, văzu o faţă cu totul alta decât cea pe care-o cunoştea. Stăpâna ei luă o oglindă, şi fu şi ea izbită de mirare şi de spaimă, fără a înţelege ce se întâmplase. Puse să fie chemat soţul ei, care se afla acasă şi care alergă s-o cerceteze: sprâncene lungi se pierdeau în şuviţele de la tâmple, gropiţe se formau în obraji la cel mai mic surâs; ai fi zis că e o Frumuseţe coborâtă dintr-un tablou. Îi descheie gulerul: de jur împrejurul gâtului se putea vedea o dâră roşie, iar de o parte şi de alta a acesteia pielea era de-o culoare cu totul deosebită.
Dar trebuie să ştim ce se întâmplase cu puţin timp în urmă: Cenzorul Imperial Wu avea o fiică de-o mare frumuseţe, care pierduse doi logodnici: de aceea la nouăsprezece ani era încă ne-mărtitată. A cincisprezecea zi a primei luni, ducându-se ea la Templul celor Zece Regi ai Infernului, frecventat pe atunci de vizitatori de toată mâna, fu remarcată şi admirată de-un tâlhar, care se informă în taină unde locuieşte; profitând de întuneric, pătrunse la ea cu ajutorul unei scări, făcu o gaură în uşa camerei, omorî servitoarea care veghea la piciorul patului şi încercă s-o siluiască pe tânăra fată, care-i opuse o vie rezistenţă, strigând după ajutor. Cuprins de turbare, o omorî şi pe ea. Nevasta Cenzorului, auzind tot tărăboiul, trimise o slujnică să afle ce se întâmplă; aceasta fu îngrozită descoperind cele două cadavre. Membrii familiei se sculară de îndată, corpul fetei fu aşezat în sala principală, cu capul sprijinit în piept; toată casa se jelea în jurul rămăşiţelor pământeşti, şi vacarmul dură toată noaptea. Dimineaţa, când ridicară vălul funerar, trupul era la locul lui, capul însă dispăruse. Slujitorii fură biciuiţi pentru neglijenţa lor, care îngăduise probabil unui câine să înşface capul şi să-l mănânce. Cenzorul depuse o plângere, iar Prefectul porunci ca ucigaşul să fie găsit în cel mai scurt timp posibil; trecură totuşi trei luni fără să se fi pus mâna pe vinovat.
Între timp, zvonurile despre miraculoasa transfigurare a doamnei Ciu ajunseră la urechile Cenzorului; el trimise la literat pe-o slujnică bătrână, care, înspăimântată de asemănarea doamnei cu răposata ei stăpână, se întoarse îndată să-i spună. În faţa trupului fiicei sale, rămas în acelaşi loc, era cuprins când de mâhnire, când de îndoială, şi nu reuşea să ia o hotărâre; dar pentru că-l bănuia pe Ciu de-a fi pricinuit moartea fetei prin practici vrăjitoreşti, se duse la el cu scopul de a-i cere explicaţii.
— În timpul unui vis, îi spuse literatul, i s-a întâmplat soţiei mele această transformare a capului; în ce mă priveşte, n-am înţeles niciodată treaba asta. Să mă învinuiţi că am pricinuit moartea fiicei dumneavoastră ar fi o prea mare nedreptate!
Cenzorul nici gând să se lase convins, şi-i intentă un proces în cursul căruia toţi slujitorii lui Ciu, convocaţi pentru a fi supuşi unui sever interogatoriu, făcură cu toţii aceeaşi declaraţie ca şi stăpânul lor, în aşa fel că Prefectul nu putu lămuri misterul. Întors acasă, literatul ceru sfatul Judecătorului Infernului, care-l linişti:
— Nu e nici o greutate! O să-l pun pe Cenzor în legătură cu răposata.
Şi în noaptea următoare tatăl îşi văzu în vis fiica:
— Am fost ucisă de Yang Ta-nien, originar din Su-ki, îi spuse ea. Literatul Ciu nu-i vinovat de-acest omor; dar pentru că nevastă-sa nu-i era pe plac, Lu, Judecătorul Infernului, a luat capul meu pentru a-l substitui celeilalte; aşadar, deşi trupul meu e mort, capul continuă să trăiască. Aş vrea să nu-i arăţi nici o duşmănie literatului.
Când se trezi, povesti visul nevestei sale, care avusese şi ea aceeaşi viziune în timpul somnului. Îl vesti apoi pe Prefect, care deschise o anchetă: un anume Yang Ta-nien fu înhăţat, şi, după ce fu torturat, îşi mărturisi crima. Cenzorul îi făcu atunci o vizită lui Ciu, şi-i ceru să-l lase să stea de vorbă cu nevastă-sa. Mai târziu îl luă de ginere şi aşeză capul femeii în sicriul fiicei sale în clipa înmormântării.
Literatul se prezentă de trei ori la concursul imperial, şi, refuzat de trei ori din cauza abaterilor de la regulament, renunţă la cariera de mandarin.
Trecură treizeci de ani. Într-o seară, Judecătorul veni să-l anunţe:
— Nu mai ai mult de trăit.
— Cât mai am?
— Cinci zile.
— N-ai putea să mă scapi?
— E vorba de-un decret al Cerului; nimeni n-ar putea să-l încalce, nici măcar în favoarea unui prieten. De altfel, pentru un om luminat, viaţa şi moartea nu sunt decât unul şi acelaşi lucru. De ce viaţa ar aduce neapărat fericirea, iar moartea tristeţea?
Ciu, dându-i dreptate, puse îndată să i se pregătească veşmintele şi perdelele funerare, precum şi sicriul cel dublu. Când totul fu orânduit, îşi puse costumul de gală şi muri. A doua zi, în timp ce nevastă-sa plângea rezemată de sicriu, el intră în cameră cu paşi agale, venind de afară. Pentru că ea se arătă înfricoşată, îi spuse:
— Desigur, sunt o nălucă, dar nu e nici o deosebire între starea mea de acum şi cea de când eram în viaţă. Din cauza grijii pe care-o am pentru tine şi pentru fiul meu orfan, nu mă pot hotărî să mă îndepărtez.
Tulburată, ea plânse în hohote la pieptul lui, în timp ce el se întrecea în cele mai duioase încurajări.
— Altădată, suspină ea, după cum se povesteşte, existau spirite care-şi redobândeau trupul. De vreme ce ai puterea de-a te arăta, de ce nu te întorci la viaţă?
— Nu pot să mă împotrivesc hotărârii Cerului.
— Ce faci în lumea de sub pământ?
— La recomandarea Judecătorului Lu, conduc lucrările de secretariat; mi-am început încă de pe-acum slujba, şi n-am de ce să mă plâng. Şi, fără s-o lase să continue discuţia, adăugă: Am venit însoţit de Judecător; pregăteşte-ne arack şi ceva de mâncare.
După aceste cuvinte, plecă degrabă.
Nevastă-sa făcu ce-i ceruse; auzea răsunând în odaie râsetele băutorilor, respiraţiile lor gâfâitoare, glasurile lor puternice, ca pe vremea când soţul ei trăia. Îi pândea pe ascuns şi, către miezul nopţii, spre marea ei disperare, îi văzu îndepărtându-se. Pe urmă, fantoma literatului se întorcea la trei-patru zile o dată. Uneori rămânea noaptea întreagă şi reînnoda cu nevastă-sa legăturile intime conjugale. Aranja după placul său treburile casei. La fiecare vizită, îl săruta şi-l ţinea strâns la piept pe fiul său Wei, în vârstă de cinci ani. Când copilul avu şapte sau opt ani, îl învăţă să citească, la lumina lămpii; avea o inteligenţă dintre cele mai vii, şi la nouă ani era în stare să redacteze o compoziţie; la cincisprezece ani intră la şcoala din regiune; nu-şi dădea seama că nu mai are tată. Apoi, vizitele literatului se răriră, nu mai veni decât o data pe lună. În sfârşit, într-o seară, îi spuse nevestei:
— Azi îmi iau rămas bun pentru totdeauna.
— Unde te duci?
— Slăvitul împărat m-a numit mare demnitar al Muntelui Înfloririi Supreme; trebuie să mă duc la postul acesta îndepărtat. Va fi o sarcină grea, distanţa e foarte mare, de aceea n-o să mai pot veni.
Mama şi fiul plângeau agăţându-se de el.
— Nu plângeţi, le spuse el; acum fiul nostru e mare, iar tu te bucuri de-o bunăstare îndestulătoare. Există măcar o pereche care de-a lungul unui secol să nu ştie ce-i despărţirea? (Şi întorcându-se către adolescent, adăugă:) Fii bărbat; nu lăsa în paragină opera tatălui tău. Peste zece ani ne vom vedea pentru ultima oară.
Cu pas hotărât, plecă pentru a nu se mai întoarce.
Anii trecură. Fiul, la vârstă de douăzeci şi cinci de ani, primi gradul de Doctor şi fu promovat în funcţia de Trimis Imperial; din ordinul împăratului, trebui să se ducă să ofere jertfe pe Muntele Sfânt de la Apus. Cum mergea el de-a lungul feţei nordice a masivului muntos, văzu deodată venind cu mare iuţeală o trăsură urmată de-o umbrelă de pene şi însoţită de străji cu scuturi uriaşe. Surprins, se uită curios să vadă personajul care călătorea cu un asemenea alai, şi-l recunoscu pe tatăl său. Coborî îndată de pe cal şi îngenunche plângând pe partea stângă a drumului; iar Ciu spuse să oprească trăsura şi strigă:
— Te bucuri de-o reputaţie excelentă: îţi îndeplineşti bine datoriile funcţiei tale, nu mai îmi fac griji pentru tine!
Şi cum tânărul rămânea prosternat, Ciu dădu ordin vizitiului să pună din nou atelajul în mişcare şi s-o pornească în galop; dar abia înaintă trăsura câţiva paşi, că se întoarse, îşi desprinse sabia pe care-o purta la cingătoare, şi-l însărcina pe unul din oameni să i-o înmâneze fiului său; el însuşi strigă de la distanţă:
— Cine o poartă trebuie să ajungă la cele mai mari onoruri!
Wei vru să se repeadă în urma tatălui său; dar trăsura, escorta şi caii, luaţi parcă de-un vârtej, dispărură într-o clipă. Mult timp rămase el cufundat în durere şi în părere de rău; apoi trase sabia afară din teacă: arma era lucrată cu cea mai mare fineţe; pe lamă era gravată, pe-o singură coloană, următoarea inscripţie: „Curajul să-ţi fie mare, iar mintea scrupuloasă; inteligenţa mlădioasă şi purtarea fermă.”
După aceea, Wei ajunse în funcţia de ministru de război. El avu cinci fii, Cien, Tien, Mi, Huen şi Şen. Într-o noapte, îl văzu în vis pe taică-său, care-i spuse:
— Lui Huen se cuvine să-i dai sabia.
Îi urmă sfatul şi, mai târziu, Huen, ridicat la rangul de Cenzor Suprem, avea să-şi facă o strălucită faimă în administraţia afacerilor publice.
Observaţia Cronicarului: Ce utopist absurd omul care încearcă să scurteze picioarele cocostârcului şi să le lungească pe cele ale raţei! Dar ce meşteşugar minunat cel care născoci altoirea florilor şi a pomilor! Ce să spui, cu atât mai mult, de cel care fu în stare să mânuiască bisturiul prin măruntaie şi cuţitul pe gât? E cazul să-i aplicăm Judecătorului Lu dictonul: „Brânză bună în burduf de câine”. Epoca Min nu e foarte îndepărtată: Judecătorul o mai fi existând oare şi-acum? Dacă divina-i prezenţă continuă să se manifeste, aş accepta, din toată inima, să-i slujesc ca rândaş la cai.
Ton Siang-jo, originar din Hu-ciu, era un literat. Într-o zi de toamnă, străbătând cu ochii un câmp de cereale, văzu tulpinile unduindu-se acolo unde răsadurile erau cel mai dese. Curios să vadă ce este, traversă câmpul şi dădu peste o pereche în toiul zbenguirilor amoroase; nu se putu abţine să nu râdă şi se pregătea să se răsucească pe călcâie, când bărbatul se sculă, încurcat, îşi încheie cingătoarea şl se îndepărtă cu iuţeală. Femeia se sculă şi ea. Literatul o privi sorbind-o din ochi: era frumoasă şi îi plăcea. O dori, dar, neîndrăznind să-şi satisfacă brutal pasiunea, se mulţumi să se apropie schiţând un gest de mângâiere.
— Zbenguelile astea în plin câmp au aşadar atâta farmec? întrebă el.
Ea zâmbi în chip de răspuns.
El îi ridică rochia; pielea femeii era dulce la pipăit; o mângâie pe tot corpul.
— Ce prostănac! spuse ea râzând. Dacă ai poftă de ceva, ce mai aştepţi! Ce rost are să mă mângâi atât de nebuneşte?
El o întrebă cum o cheamă.
— După ce facem dragoste, spuse ea, ne ducem, sub briza de primăvară, tu la răsărit, eu la apus. Nu-ţi da osteneala să-mi pui toate întrebările astea! Te pomeneşti că ai de gând să-mi păstrezi amintirea, şi să pui (să se înalţe un portic în cinstea virtuţii mele?
— A-ţi face aşternut în plină câmpie, spuse el, din iarba umedă de rouă, e obiceiul ciobanilor şi al porcarilor; dar mie nu-mi stă în obişnuinţă. Tu, care eşti atât de frumoasă, ar trebui să-ţi preţuieşti mai mult făptura, chiar în cazul unei întâlniri de dragoste. Cum poţi să te înjoseşti astfel?
Fiindcă ea se declară pe de-a-ntregul de părerea lui, el adăugă că, de vreme ce locuinţa lui nu era aşa de departe, o pofteşte sa vină la el pentru câteva clipe.
— Sunt plecată de mult, răspunse ea, şi mă tem că, dacă mai întârzii, am să trezesc bănuielile alor mei; dar voi veni la tine când se va lăsa noaptea.
Ea ceru toate informaţiile în legătură cu casa literatului, apoi se îndepărtă luând-o la fugă pe-un drum lateral.
Înainte de miezul nopţii, ea sosi la întâlnire, şi amândoi se dăruiră, într-o armonie perfectă, jocurilor voluptăţii celei mai rafinate; drept care, se scurseră zile şi luni fără ca nimeni să bănuiască legătura lor.
Dar se întâmplă ca un bonz, venit din India, să facă un scurt popas la mănăstirea din sat; la vederea literatului, exclamă plin de nelinişte:
— Eşti împresurat de efluvii malefice! Pe cine oare ai întâlnit?
Literatul tăgădui, spunând că n-a întâlnit pe nimeni; dar, puţin după aceea, o boală neaşteptată se abătu asupra lui. În fiecare seară primea vizita femeii, care-i aducea fructe frumoase şi-l copleşea cu cele mai atente îngrijiri, cum ar fi făcut pentru bărbatul ei cea mai tandră dintre soţii; dar cum se urca în pat, îl silea s-o îmbrăţişeze. Bolnavul se supunea fără nici un chef, şi începea să se întrebe dacă avea într-adevăr de-a face cu o făptură omenească. Negăsind nici o posibilitate să-şi recapete libertatea, într-o zi îi spuse:
— Acum câtva timp, un bonz mi-a dezvăluit că fusesem vrăjit de-un duh rău şi aproape imediat am căzut la pat; avea aşadar dreptate! Mâine am să-l poftesc să vină, ca să-i cer formulele magice de exorcism.
Ea păli de spaimă, iar literatului i se întăriră bănuielile.
A doua zi, îl înştiinţă pe bonz, care îl lămuri că femeia era o Vulpe, cu şiretlicuri încă nu atât de periculoase, prin urmare uşor de capturat, şi scrise două formule magice pe care i le dădu slugii literatului cu următoarele recomandări:
— Când te întorci acasă, aşază în faţa patului în care stă bolnavul un chiup curat; lângă deschizătură lipeşte o formulă magică, şi când Vulpea va fi dispărut în chiup, acoperă gaura cu un vas pe care vei lipi cealaltă formulă; nu vei avea altceva de făcut decât s-o fierbi într-un ceaun, şi ea va muri.
După ce s-a întors acasă, servitorul execută punct cu punct tot ce i se poruncise.
Noaptea era foarte înaintată când femeia sosi la literat. După ce scoase din mânecă portocale aurii, ea se apropie de pat să se intereseze de starea bolnavului, când deodată, cu un şuierat, fu absorbită în chiup; servitorul, sărind din ascunzătoarea sa, acoperi deschizătura cu un vas pe care lipi cea de-a doua formulă magică; şi se pregătea s-o pună pe Vulpe la fiert, când, la vederea portocalelor aurii răspândite pe jos, stăpânul său, înduioşat de amintirea vechii dragoste, îi porunci s-o elibereze pe prizonieră. După ce-au fost scoase formula magică şi vasul care servea de capac, ea ieşi descumpănită din chiup şi îngenunche în faţa literatului, spunând:
— Când eram gata să găsesc Calea, n-a lipsit mult să mă transform în pulbere! Eşti un om milos şi jur că am să mă arăt recunoscătoare.
Cu aceste cuvinte, plecă.
După numai câteva zile, starea literatului se înrăutăţi într-atât încât servitorul său se duse la târg să cumpere un coşciug. Pe drum întâlni o femeie care-l întrebă:
— Nu eşti dumneata administratorul literatului Tong?
El încuviinţă, şi atunci ea continuă:
— Stăpânul dumitale e vărul meu; am aflat că e grav bolnav şi voiam să-i fac o vizită, dar nu pot să mă duc la el. Uite aici un săculeţ care are înăuntru un leac tămăduitor, fii atât de bun şi dă-i-l din partea mea.
Servitorul luă săculeţul şi se întoarse la stăpânul său. Acesta se gândi că avea o mulţime de veri, dar nici o verişoară, şi presupuse că e vorba de-un dar din partea Vulpii; înghiţi leacul şi se vindecă imediat; după vreo zece zile de convalescenţă era complet restabilit şi, cu inima plină de recunoştinţă, rugă Cerul să-i îngăduie s-o mai vadă o dată pe cea care-l salvase.
Şi iată că într-o noapte, pe când bea arack de unul singur şi cu uşa încuiată, auzi pe cineva ciocănind cu degetul în fereastră. Deschise uşa ca să se uite afară; era Vulpea. Cuprins de bucurie, îi luă amândouă mâinile, neprecupeţindu-şi mulţumirile, şi-o pofti să intre să bea cu el câteva cupe.
— De când am plecat de la tine, spuse ea, m-am chinuit neştiind cum să-ţi mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-ai făcut; dacă îţi fac rost de-o soţie frumoasă, va fi de ajuns să-ţi dovedească recunoştinţa mea?
El o întrebă pe cine avea în vedere.
— Asta nu trebuie să ştii, răspunse ea. Mâine, între şapte şi nouă dimineaţa, du-te la Lacul din Sud. Dacă întâlneşti o culegătoare de corniole îmbrăcată cu o pelerină de mătase lucioasă, împinge-ţi repede barca înaintea ei. În cazul în care îi pierzi urma, priveşte pe marginea digului; vei găsi o floare de lotus cu tulpina scurtă, ascunsă sub frunze; culege-o, întoarce-te acasă, şi după ce vei fi ars tulpina la flacăra unei candele, vei dobândi o soţie frumoasă şi o viaţă lungă.
Literatul, care-i ascultase sfaturile cu cea mai mare atenţie, vru, când ea îşi luă rămas bun, s-o mai reţină, dar ea refuză:
— După ultima încercare prin care am trecut, am avut brusc revelaţia Adevăratei Căi. La ce bun să-mi atrag duşmănii dăruindu-mă plăcerilor trupeşti?
După care se retrase cu o mină severă.
Urmând recomandările primite, literatul se duse la Lacul din Sud, unde zări o mulţime de fete drăguţe printre lotuşii înfloriţi; una din ele cu cocul lăsat până la urechi, cu pelerină de mătase lucioasă, se deosebea prin minunata ei frumuseţe; vâsli mai repede ca să se apropie de ea, dar deodată n-o mai văzu. Căută pe sub frunze şi până la urmă descoperi o floare roşie a cărei tulpină nu era mai lungă de-un stânjen; o culese, o aduse cu el acasă, o puse pe masă, aprinse o candelă, şi apropie tulpina de flacără. Întoarse capul: şi iată că o fată încântătoare se afla în faţa lui. Cuprins de-o bucurie amestecată cu spaimă, îi făcu nenumărate plecăciuni, dar ea ispuse:
— Literat prost ce eşti, sunt o Vulpe malefică, şi-o să te nenorocesc!
Pentru că refuza să se lase convins, ea întrebă:
— Cine ţi-a dat asemenea sfaturi?
— Sunt în stare să te aflu şi singur, strigă el; n-am nevoie de sfaturile nimănui!
O prinse le braţ, dar ea îi scăpă şi căzu jos, metamorfozată într-o stâncă ciudată, înaltă de-un stânjen, cu curbe delicate; o puse pe masă, arse tămâie şi se prosternă în faţa ei. Când veni noaptea, închise uşa şi toate ieşirile de teamă să nu-i fugă. În zori, când o privi, nu mai era o stâncă, ci o pelerină de voal care răspândea un parfum suav; o desfăcu şi descoperi urmele lăsate de carnea unsuroasă, de gâtul şi pieptul frumoasei. O ascunse în patul său şi se culcă din nou, strângând-o în braţe. Seara se sculă să aprindă lampa, şi când se întoarse spre culcuş, frumoasa cu cocul jos era acolo întinsă, cu capul pe pernă; fu nebun de fericire, dar pentru că încă se mai temea ca nu cumva să dispară printr-o nouă metamorfoză, o rugă cu lacrimi în ochi, înainte de-a se apropia de ea.
— Nenorocită soartă! spuse ea râzând. Cine oare, prin trăncănelile sale nesăbuite, m-a făcut să mă chinuie de moarte acest om uşuratic?
Nu-l mai respinse; dar în timpul împreunării lor, ea păru cât pe-aci să-şi dea ultima suflare, şi ceru îndurare în mai multe rânduri; pentru că el refuza să se îndepărteze, ea îl ameninţă:
— Dacă te încăpăţânezi, o să mă transform!
Îl apucă o frică atât de mare încât o lăsă să se odihnească. Din ziua aceea se iubiră în cea mai desăvârşită armonie, în timp ce aurul şi veşmintele de mătase, venite nu se ştie de unde, umpleau cuferele şi dulapurile.
În lume tânăra femeie nu vorbea de loc, ca şi cum ea însăşi n-ar fi avut destulă încredere în ea, şi literatul se ferea să-i dezvăluie originea misterioasă. Era însărcinată cam de vreo opt luni, când, simţind că vine ziua uşurării, intră în camera soţului ei, îl sfătui să închidă cu grijă uşa şi să nu lase pe nimeni să intre, apucă o lamă şi-şi tăie pântecul dedesubtul buricului pentru a aduce pe lume un fiu; apoi îi ceru literatului să taie fâşii de mătase ca s-o panseze, şi, încă de-a doua zi, rana era cicatrizată.
Se scurseră şase sau şapte ani. Într-o zi ea spuse:
— Acum, după ce mi-am achitat datoriile făcute într-o existenţă precedentă, o să-mi iau rămas bun de la tine.
— Când ai venit la mine pentru prima dată, spuse el plângând, eram într-o mizerie de nesuportat; datorită ţie am dobândit bunăstarea de acum. Ce cruzime te împinge să vorbeşti de plecare? N-ai nici părinţi, nici familie, şi mai târziu fiul nostru nu-şi va cunoaşte mama. Iată încă o nenorocire!
Se lăsa şi ea cuprinsă de emoţie.
— Orice legătură, suspină ea, trebuie până la urmă să ducă la despărţire, iată un principiu pe care nimeni nu-l poate schimba. Fizionomia fiului nostru prevesteşte un destin fericit; cât despre tine, ai să trăieşti până la o sută de ani; ce-ţi mai trebuie în plus? Fac parte din familia Ho4; dacă găseşti de cuviinţă să-mi păstrezi dragostea ta, viu din când în când lângă tine, veşmintele mele de odinioară chemându-mă pe nume „Lotus a treia”, şi… ai să vezi.
Spunând acestea, se smulse din strânsoarea lui, adăugând:
— Plec!
O privi înmărmurit; ea se ridică deasupra capului său; el sări s-o prindă, dar nu reuşi să apuce decât un papuc, care, căzând pe pământ, se transformă într-o rândunică de piatră, mai roşie decât cinabrul şi transparentă precum cristalul. O luă de jos ca s-o aşeze ca pe-un lucru de preţ, apoi găsi, pe fundul unui cufăr, pelerina de mătase pe care-o purta ea când venise la el pentru prima dată. De atunci, când era năpădit de melancolia amintirilor, strângea la piept pelerina, strigând-o: „Lotus a treia!”, şi-o vedea ivindu-se îmbietoare, veselă, ea atunci când trăiau împreună, dar fără să rostească vreun cuvânt.
Remarca unui prieten:
Floarea n-are nevoie să înceapă a vorbi, Tăcuta stâncă totuşi plăcută-i cea dinţii.
Aceste două frumoase versuri de Lu Fang-wong5 sunt parcă anume făcute pentru această povestire.
SFÂRŞIT