PREFAŢĂ.
Thais a fost una din cărţile cele mai bine primite ale lui Anatole France, deşi „le Bon Maâtre”, cum i se spunea, n-a prea avut prilejul să se plângă de insuccese literare. Nici un autor din vremea sa n-a fost mai citit ca el şi n-a cules mai multe dovezi de admiraţie. Dar la câştigarea acestui renume de scriit'or substanţial şi totodată delectabil, ikais n-a contribuit puţin. După Crima lui Sylvestre Bon-nard, ea a fost a doua mare carte franciană. Louis Gallet A dramatizat-o şi a adus-o pe scenă în 1894, Massenet a scris muzica spectacolului.
Când a apărut în Revue des deux mondes (1899), france subintitulase această „istorie a unei păcătoase salvate şi a unui anahoret pierdut”, „poveste filosofică”. O astfel de caracterizare – arăta el într-un proiect de prefaţă – ţintea sa indice că Thai's e o ficţiune pe care a inspirat-o dragostea pentru înţelepciune şi să avertizeze mai ales pe cititorii nepregătiţi că vor întâlni aici dificultăţi la lectură. Era o manieră de a spune unor oameni de treabă că nu vor fi amuzaţi şi că există riscul chiar a-i indispune. „Precauţia – adaugă autorul – e de acum încolo inutilă şi renunţ să o mai iau, „temându-mă că publicul mare, cititor de romane, are să se arunce cu prea multă grabă asupra acestei mici cărţi”. Era o cochetărie scriitoricească. Thais a fost găsită o carte savuroasă şi citită de oamenii cei mai diferiţi. Ea a redeschis gustul pentru rafinata epocă a culturii alexandrine cu care Parisul sfârşitului de secol îşi descoperea secrete şi tulburătoare afinităţi. Terenul îl pregătise Renan. Şase ani după Tha'is apăru Afrodita lui Pierre Louys; 1890-1896, atrage atenţia Thibaudet, este exact epoca în care Salammho şi Ispitirea sfântului Antoniu îşi găsiră în sfârşit publicul şi făcură şcoală.
France a avut de tânăr „viciul nepedepsit al lecturii”. Prietenia cărţilor vechi, cărora le adulmeca praful cu o adevărată voluptate, o deprinsese încă de copil în librăria tatălui său. Erudiţia scriitorului era enormă, aproape în-spăimântătoare. Nu exista de mult opuscul obscur care sa nu-i fi trecut prin mână; totuşi, helenizarea lui France s-a produs prin 1899, când în salonul Doamnei Caillavet '< l-a cunoscut pe filosoful Victor Brochard, nutrit până la refuz de gânditorii greci. Thaâs e. rodul acestei convertiri. Povestea, scriitorul a luat-o – cum mărturiseşte singur – dintr-o veche istorisire coptă, tradusă în latină, pe timpul lui Theodosiu, de Torranius Rufinus. Ea se află inclusă în Vieţile Părinţilor din deserturi, culegere foarte răspândită, pe care şcolarii învăţau să citească. France şi-a îngăduit faţă de textul hagiografic destule libertăţi. După Rufinus, schimnicul Pafnutie îşi avea mănăstirea la hotarul Heracleei. În partea inferioară a Tebaidei. Thai's – spune legenda – a trăit într-o localitate din Egipt,. Nu la Alexandria, pe care copţii o socoteau situată în altă ţară. Turnura dată faptelor e şi ea schimbată. France declara cu o fină ironie că şi-a permis să modifice puţin forma şi spiritul vechii legende. Practic, în locul unei apologii a zelului ascetic, aceasta devine la el o parabolă sceptică asupra căilor tainice pe care le alege graţia divină. In locul glorificării operei de prozelitism creştin, o pledoarie subtilă pentru toleranţă, Legendele – notează surâzând complice France – au lucrul acesta minunat că se pretează de la sine exprimării tuturor ideilor.”
Pafnutie, retras în pustiu, nu precupeţeşte nici un efort spre a se lepăda de orice e în el lumesc şi a se dărui dreptei credinţe. Nu poate uita, însă, că în tinereţe fusese îndrăgostit de curtezana Thaâs şi numai timiditatea l-a împiedicat să-i caute graţiile. Cu convingerea că frumuseţea ei fără pereche slujeşte diavolului, împingându-i pe oameni să păcătuiască, pleacă la Alexandria decis să răpească acest suflet pierzaniei şi să i-l aducă Domnului. Pafnutie nimereşte într-un moment prielnic proiectului său.
Curtezana, care e o fire superstiţioasă, trece printr-o criză de dezgust pentru profesiunea ei. Delirul mistic al pustnicului o cucereşte şi, după o noapte de orgie la care asistă scârbită, îl urmează pe Pafnutie, părăsindu-şi vila luxoasă şi acceptând să intre într-o mănăstire. Schimnicul se întoarce în pustie, dar nu-şi mai poate regăsi liniştea. El descoperă îngrozit că nu mila creştină l-a determinat să salveze sufletul acesta pierdut, ci pasiunea erotică, îşi impune cele mai aspre încercări trupeşti spre a-şi izgoni din minte gândurile păcătoase, dar toate exerciţiile ascetice se dovedesc zadarnice. Imaginea curtezanei îl urmăreşte şi nu-i dă pace. Aflând că Thai's e pe moarte, porneşte ca un halucinat către mănăstirea libiana, unde o lăsase în grija cuvioasei stareţe Albina. Reîntâlnirea celor doi eroi încheie, printr-o inversare ireparabilă de situaţii, romanul. Pafnutie îşi strigă disperat iubirea, blestemând cerul, în timp ce Thai's, devenită o adevărată sfântă, piere fericită, având viziunea extatică a Paradisului care-şi desface larg porţile spre a o primi.
E. M. Forster, în celebrul său eseu despre roman, cita această schimbare a poziţiilor protagoniştilor pe parcursul naraţiunii ca model de construcţie epică ingenioasă, rezumabilă printr-o imagine grafică. Tha'is – zicea el – are forma unei clepsidre. „Cele două personaje converg, se întâlnesc şi se îndepărtează cu o precizie matematică.” Pafnutie şi Thai's îşi -schimbă locurile şi realizarea acestei mişcări face cartea atât de satisfăcătoare la sfârşit. „Desenul precis al acţiunii”, cu simetria lui geometrică, „ne incită să vedem romanul ca un tot”, încântă simţul nostru estetic, Într-adevăr, graţia cu care France îşi urmăreşte demonstraţia filosofică e desăvârşită. Nimic nu apare aici tendenţios, forţat, deşi desfăşurarea naraţiunii are o rigoare de teoremă. Fiecare episod pregăteşte încrucişarea destinelor şi inversarea lor fatală de la sfârşit. Întâlnindu-l pe Nicias, filosoful sceptic şi prietenul său din tinereţe, Pafnutie îl tratează cu o asprime suspectă, de îndată ce află că fusese amantul Thai'sei. Intransigenţa morala a pustnicului trădează deodată şi o altă determinare, ascunsă, inconştientă, fără nici o legătură cu virtutea creştină. Tot aşa, Thai's, în temerile ei superstiţioase, se dovedeşte a avea o certă predispoziţie către misticitate.
France se fereşte să dea impresia că ia partea cuiva, deşi filosofia lui devine până la urmă evidentă. Ambiţia scriitorului este însă de a-şi profesa ideile (şi Thais ră-mâne un asemenea roman demonstrativ) prin epuizarea tuturor argumentelor pro şi contra lor. In drumul său spre Alexandria, Pafnutie îşi confruntă credinţa cu Timo-cles, scepticul. Iniţial s-ar părea că nimic nu-i desparte: şi acesta s-a retras în pustiu şi trăieşte ca un eremit. Dar raţiunea indiferentei sale faţă de orice e lumesc se dovedeşte a fi cu totul alta. Răspunsurile lui Timocles cad ca un dus rece peste elanurile cu care Pafnutie e necontenit gata să predice dreapta credinţă.
— Timocles din Cos, vorbi el, mărturisesc că multe din cuvintele tale nu-s lipsite de judecată. E înţelept, în-tr-adevăr, să dispreţuim bunurile acestei lumi. Dar ar fi nebunie să dispreţuim deopotrivă bunurile cele veşnice şi să stârnim mânia lui Dumnezeu. Deplâng orbirea ta, Timocles, şi vreau să-ţi dezvălui adevărata învăţătură, astfel încât, aflând că există un Dumnezeu în trei ipostaze, să asculţi de Dumnezeul acesta, întocmai cum ascultă un copil de tatăl său, '