Viewing Single Post
AnnaE
#0

Toate aceste date nu sunt de ajuns pentru a înţelege ce înseamnă Anatole France în anii '20 ai secolului trecut. Lectura Ospătăriei La regina Pedauque (astăzi numele trimite la un vaporaş de plăcere care traversează regiunea Burgundia pe ape curgătoare) vă va convinge repede. Avem de-a face cu o poveste pasionantă, construită cu ingrediente clasice: un învăţăcel (Jacobus Tournebroche), un profesor, Jerome Coignard, un „filosofermetic, „iluminat„ şi teosof, un capucin zăpăcit, o familie modestă de neguţători, câteva suave reprezentante ale sexului focos şi câteva personaje din înalta societate a Parisului de secol XVIII. De ce clasice? Pentru că Anatole France ţine la un soi de disciplină estetică impusă în special în secolul Luminilor, în Franţa, odată cu dezvoltarea fără precedent a romanului. Clasele sociale au, fiecare, un fel de logo al lor în literatură şi în celelalte arte. Intre ele, adică între tagma ospătarilor, de pildă, şi cea a clericilor, apar „scriitorii„, un termen generic pentru cei care încercau să facă bani din scris şi care, treptat, se vor implica în viaţa politică: aşa ca Anatole France însuşi, desigur. Că abatele Coignard este cel mai credibil personaj al romanului, un filolog raţionalist, e doar o ipoteză. Cititorul e liber să „ţină„ cu naratorul sau cu alte voci, care de care mai pitoreşti. Dar e limpede că Ospătăria este, ca roman al formării, un omagiu adus mai ales lui Voltaire, autor de „povestiri filosofice”, unde se înfruntă mereu experienţa lipsită de educaţie şi educaţia lipsită de experienţă.

          Pe de altă parte, clasică e în acest roman înfruntarea dintre Raţiune şi Religie. Sau, dacă vreţi, dintre ceea ce poate înţelege mintea prin observaţie şi înlănţuire logică şi ceea ce poate simţi spiritul în contact cu semne venite de dincolo de experienţa imediată. Anatole France se aşază într-un scaun de arbitru, acum, la întretăierea secolelor, pentru a judeca de la distanţă lupta dintre un scepticism al cunoaşterii şi un optimism al misticismului, dacă se poate spune aşa. Ce-i drept, scepticismul prevalează, de vreme ce gnozele intrate în vârtejul modernităţii s-au corcit, s-au îmbucătăţit, s-au vulgarizat şi şi-au pierdut sâmburele metafizic tare. Chiar dacă tentaţia disertaţiei se face simţită în această carte – ea însăşi o dovadă a fidelităţii autorului faţă de proza franceză clasică – este moderată de gustul autorului pentru faptul dramatic, pentru surpriză, pentru carnea narativă a unei fiinţe cu trup şi suflet -literatura. Sigur, nu voi strica plăcerea cititorului de a descoperi tribulaţiile unui erou de tip clasic, unul dintre ultimii ai literaturii franceze, pe cale de modernizare. Nu vreau să alterez percepţia unei atmosfere de secol XVIII francez, aşa cum era el văzut la începutul secolului trecut. Un fel de „trecut în trecut”, cu atât mai delicios.

          Şi tot n-am terminat. Vreau să încerc să sugerez cititorului dramatismul relaţiei dintre prezent şi trecut în acei ani de după Primul Război Mondial. Pentru generaţia care-i urmează lui Anatole France, cea a lui Gide, a lui Paul Valer, a suprarealiştilor, a lui Proust, bătrânul nobelizat e socotit „un cadavru” („a murit un cadavru” exclamă Paul Eluard la moartea lui France!). De ce? Tocmai din cauza aderenţei sale la o scriitură clasică. Pentru noi, cititori ai e-book-urilor, Ospătăria La regina Pedauque are din nou savoarea unei felii de trecut colorate cu toate pensulele imaginaţiei vintage, dar lipsită de experienţa nemijlocită. Pentru noi, povestea tânărului care învârte rotisorul – de unde numele de Tournebroche – apare garnisită cu toate sosurile fascinante ale străbunicii, cu ierburile autentice pe care astăzi scriitorii nu mai ştiu să le folosească, pentru că memoria întrebuinţării lor însăşi s-a pierdut. Dar, pentru contemporanii lui France, bătrânul scriitor era un anacronic care nu mai avea ce căuta în prezentul lor. Antiromantic, Anatole France ţine – prin formaţia sa şcolară mai ales -la acea ars scribendi care se numeşte retorică şi pe care cititorul o va recunoaşte desigur prin claritate. Scriitura lui France e ca Sena: mată, curgătoare, iar de-o parte şi de alta se ridică doar monumente clasice. Cititorul nu se va pierde aici, ci îşi va regăsi plăcerea inocentă de a citi. Inocentă, spun, pentru că există şi una vinovată. Dar, nu, nu ezitaţi, aici chiar nu e cazul. Intraţi în port şi urcaţi pe puntea Reginei Pedauque, printre fraze frumos şlefuite şi crinoline pline de noroi, printre slove înghesuite şi bucăţi de friptură azvârlite în buzunar. Şi cu un fir de nostalgie ieşind din buzunarul de la piept.

          Ospătăria La regina Pedauque.

          I.

          Am de gând să povestesc curioasele întâmplări din viaţa mea. Sunt printre ele unele frumoase, iar altele ciudate. Amintindu-mi-le, mă întreb eu însumi dacă nu cumva am visat.

          Am cunoscut un cabalist gascon despre care n-aş putea spune că era prea înţelept, căci a pierit în împrejurări nenorocite, dar mi-a ţinut într-o noapte, în insula Cgnes, minunate prelegeri pe care am avut atât fericirea să le tin minte, cât şi grija de a le aşterne pe hârtie. Prelegerile lui erau în legătură cu magia şi cu ştiinţele oculte, care sunt astăzi atât de preţuite. Nu se mai vorbeşte decât despre Roza-Cruce1.

          De altfel, nu prea mă aştept la mare cinste de pe urma acestor destăinuiri. S-ar putea să spună unii că toate sunt numai născociri şi că nu e aceasta adevărata doctrină; s-ar putea să spună alţii că n-a arătat decât ceea ce ştia toată lumea. Eu mărturisesc că mare lucru nu ştiu despre Cabală, fiindcă dascălul meu şi-a dat obştescul sfârşit la începutul iniţierii mele. Dar puţinul care mi-a rămas din meşteşugul lui mă face să bănuiesc cu încăpăţânare că ea n-ar fi decât o nălucire, o amăgire şi o înfumurare goală.

          Notă:

          1 Rândurile acestea au fost scrise în a doua jumătate a secolului alXVIIMea (n.a.)

     E destul, de altfel, ca magia să fie potrivnică religiei, ca s-o dau deoparte cu toate puterile mele. Cu toate acestea, socotesc că este de datoria mea să lămuresc ceva anume din această învăţătură deşartă, ca să nu fiu socotit încă mai neştiutor decât sunt. Ştiu despre cabalişti că ei socotesc că silfii, salamandrele, elfii, gnomii şi gnomidele s-ar naşte cu un suflet pieritor ca şi trupul lor şi că dobândesc nemurirea prin legăturile lor cu magii.

Attachments