Viewing Single Post
AnnaE
#0

Numai cu greu ne putem închipui azi starea de spirit a unui om de altă dată, care credea cu tărie că pământul e aşezat în centrul universului şi că toţi aştrii se învârtesc în jurul lui. El simţea svârcolindu-se sub dânsul pe cei osândiţi la flăcările Gheenei şi poate că văzuse cu proprii lui ochi şi mirosise cu însuşi nasul lui fumul de pucioasă al infernului strecurându-se printre crăpăturile vre-unei stânci. Ridicându-şi privirile din pământ, putea să contemple cele douăsprezece sfere, mai întâi pe acea a elementelor, care închide într-însa aerul şi focul, apoi sferele Lunii, ale lui Mercur, ale Venerei pe care a vizitat-o Dante în Vinerea cea Mare a anului 1300, apoi pe acelea ale Soarelui, ale lui Marte, ale lui Jupiter şi ale lui Saturn, apoi firmamentul incoruptibil de care atârnau stelele asemenea unor candele. Prelungind cu gândul contemplarea asta, el descoperea dincolo de ele, cu ochii spiritului, cel lde-al noulea cer la care atâţia sfinţi au fost înălţaţi, apoi cristalinul sau primum mobile, şi în sfârşit Empireul, lăcaşul etern al celor fără de prihană, spre care, după moartea lui, doi îngeri înveşmântaţi în alb (era sigur de asta)

          Îi vor purta ca pe-un prunc sufletul spălat în apele botezului şi parfumat cu undelemnul ultimei comunicaturi. Pe vremea aceea Dumnezeu n-avea alţi copii decât |pe oameni, şi toată creaţiunea lui era orânduită în chip poetic şi pueril în acelaşi timp, ca o imensă catedrală. Conceput astfel, universul părea atât de simplu, încât putea fi reprezentat în întregime, cu înfăţişarea şi cu toate mişcările Iui, în unele orologii, zugrăvite cu artă şi pline cu maşinării ascunse.

          S-au dus însă de-acum cele, douăsprezece ceruri şi planetele sub cari te năşteai fericit sau nenorocit, vesel sau saturnian. Bolta solidă a firmamentului s-a prăbuşit. Ochiul nostru şi gândirea noastră pătrund în abisurile infinite ale spaţiului. Dincolo de planete noi nu mai descoperim Empireul îngerilor şi-al celor aleşi, ci o sută de milioane de sori prăvălindu-se în gol cu cortegiul lor de obscuri sateliţi, invizibili pentru noi. În mijlocul puzderiei acesteia de lumi, soarele nostru nu e decât un muc de lumină, pământul un strop de noroi. Imaginaţia noastră e iritată şi uimită când i se spune că raza luminoasă care ne vine din steaua polară a pornit la drum de-acum o jumătate de veac şi că totuş steaua asta călăuzitoare ne e vecină şi că, alături de Sirius şi de Arcturus, e una din cele mai apropiate surori ale soarelui nostru. Sunt stele pe cari le vedem şi azi în cam pul telescopului, şi cari ori fi poate stinse de mai bine de trei mii de ani.

          Lumile mor, de oare-ce se nasc. Se nasc şi mor fără încetare. Şi creaţiunea, veşnic imperfectă, e continuata în necurmate metamorfoze. Stelele se sting fără să putem spune dacă fiicele astea ale luminei, murind astfel nu încep cumva ca planete o existenţă fecundă, şi dacă planetele la rândul lor nu se disolvă ca să devină iarăş stele. Ştim doar atât ca nici în spaţiu r îl e cereşti nu e mai multă odihnă ca pe pământ şi că legea muncei şi a efortului stăpâneşte de-opotrivă infinitatea lumilor.

          Sunt stele care s-au stins sub ochii noştri; altele palpâesc că flacăra unei candele care moare. Cerurile pe care odinioară omul le credea incoruptibile, nu cunosc altă eternitate decât eterna scurgere a lucrurilor.

          Intru cât priveşte viaţa organică, nu mai avem astăzi dreptul să ne îndoim că e răspiândită pretutindeni în univers, afară doar dacă viaţa asta nu e un simplu accident, o întâmplare nenorocită, căzută din păcate numai asupra picăturei de noroi pe care trăim.

          E mai probabil însă că viaţa a luat naştere şi pe celelalte planete ale sistemului nostru, surori ale pământului şi ca şi el purcese din acelas soare, şi că s-a manifestat în condiţii destul de analoage acelora de-acî, adică sub aceleaşi forme animale şi vegetale Un bolid ne-a căzut din cer, conţinând urme de carbon. Ca să ne mai întoarcem la credinţele de-odinioara ar trebui ca îngerii, cari au adus sfintei Dorothea flori din Paradis, să mai revie şi astăzi pentru noi cu cereştile lor ghirlande. După toate aparenţele în Marte ar putea să trăiască specii comparabile animalelor şi plantelor terestre. Putând să trăiască e probabil că şi trăesc. Fiţi siguri că în clipa asta şi vieţuitoarele de pe el se sfâşie între ele.

          Analiza spectrală a stabilit definitiv unitatea de compoziţie a stelelor. De-aceea suntem îndreptăţiţi să credem că aceleaşi cauze cari au făcut să purceadă viaţa din nebuloasă noastră au făcut-o să ia naştere şi -n toate celelalte. Gând spunem viaţa, înţelegem activitatea substanţei organizate, în condiţiile în cari o vedem că se manifestă aici, pe pământ. Dar e tot aşa de posibil ca viaţa să se ivească şi în mediuri cu totul diferite, la temperaturi foarte ridicate sau foarte Joase, sub forme cu neputinţă de conceput. N-ar fi nici exclus să se producă sub forme eterate, aproape de noi, în chiar atmosfera noastră, şi să fim astfel înconjuraţi de spirite, pe cari nu vom putea să le cunoaştem niciodată, fiindcă orice cunoaştere presupune un raport, şi pentrucă dela noi la ele n-ar putea să existe mei unul.

          E tot aşa de posibil ca milioanele astea de sori, adăugate la alte miliarde ascunse ochilor noştri, să nu formeze laolaltă decât o globulă de sânge sau de limfă în tcorpul unui animal sau al unei insecte imperceptibile faţă de-o lume care depăşeşte ori-ce concepţie omenească despre mărime şi care n-ar fi ea însăş, totuş, comparativ cu cine ştie ce altă lume, decât un grăunte de nisip. Tot astfel nu e deloc absurd să ne închipuim că veacuri întregi de cugetare şi de inteligenţă trăesc şi mor sub ochii noştri într-o clipă pe un atom. În ele înşile lucrurile nu sunt nici mari nici mici şi când afirmăm de pildă căi universul este atom, concepţia asta e strict omenească. Dacă lumea -ntreagă ar fi redusă dintr-odată la dimensiunile unei alune, proporţiile dintre lucruri rămânând aceleaşi, prin nimic n-am putea să ne dăm seama că s-a schimbat ceva în univers. Steaua polară închisă odată cu noi sub coajă de alună, ne-ar trimite ca şi în trecut în cincizeci de ani lumina ei. Şi pământul mai neînsemnat decât un atom, ar fi stropit totuş de-aceeaş cantitate de lacrimi şi de sânge care-l scaldă şi astăzi. Ceea ce e admirabil, nu e că-i atât de vastă întinderea cerului spuzit de stele, ci că omul a putut s-o măsoare.

Attachments