Domnişoarei Jacques „Draga mea Therese, pentru că-mi îngădui să-ţi spun pe nume, află o veste importantă pentru lumea celor cu har, cum spune amicul Bernard. Ei, dar văd că har rimează cu Bernard! In rest, ceea ce-ţi voi spune nu rimează cu nimic.
Închipuieşte-ţi că ieri, după ce te-am sâcâit cu vizita mea, mă întorc acasă şi dau peste un „miiord englez”… Sau poate că nu e milord; dar este cu siguranţă un englez, care îmi spune într-o franceză aproximativă: Sunteţi pictor?
Yes, milord. Pictaţi chipul?
Yes, milord. Şi mâinile?
Yes, milord; şi picioarele. Bune?
Foarte bune!
Ah! Sunt convins!… Ei bine, vreţi să faceţi portretul de la mine?
De la dumneavoastră? De ce nu?
Acest «de ce nu» fu rostit cu atâta inocenţă, încât am încetat să-l mai consider un prost, cu atât mai mult cu cât acest fiu al Albionului este un bărbat superb. Capul unui Antonius pe umerii… Unui englez; tipul grecesc din epoca clasică – aşezat pe un bust cam ciudat îmbrăcat şi purtând o cravată după fashion-ul britanic.
Pe legea mea, i-am spus, sunteţi un model frumos, cu siguranţă şi mi-ar plăcea să-mi pozaţi pentru un studiu; dar nu să vă fac portretul. De ce?
Pentru că nu sunt portretist.
Ah! În Franţa plătiţi impozit pentru a vă îndeletnici cu o anumită specialitate în artă?
Nu; însă publicul nu ne permite să le cumulăm. El vrea să ştie ce etichetă să ne pună, mai ales atunci când sunt foarte tineri; iar dacă aş avea – eu, care vă vorbesc şi care sunt foarte tânăr ghinionul să vă fac un portret reuşit, la următoarea expoziţie n-aş mai putea avea succes decât cu portrete; iar dacă v-aş face un portret mediocru mi s-ar interzice să mai încerc vreodată să fac altceva, s-ar decreta că n-am calităţile cerute de meserie şi că am fost un înfumurat aruncându-mă în această aventură. I-am înşirat englezului meu multe alte năzbâtii – nu ţi le mai spun aici – care lau făcut să caşte ochii; apoi a început să râdă şi am văzut clar că argumentele mele îi provocau cel mai adânc dispreţ pentru Franţa, dacă nu pentru prietenul dumitale devotat.
Să vorbim deschis, îmi spuse el. Nu-ţi place să pictezi portrete.
Se poate?! Drept cine mă luaţi? Spuneţi mai bine că încă nu îndrăznesc să fac portrete, că n-aş şti să fac, având în vedere că: ori e o specialitate care le exclude pe celelalte, ori e perfecţiunea, cum s-ar spune, încununarea talentului. Unii pictori care nu se pricep la compoziţie pot copia un model cu fidelitate şi artă. Pentru ei, succesul e garantat, mai ales dacă ştiu cât de cât să prezinte modelul în lumina sa cea mai favorabilă, să-l îmbrace şi după cum îi vine bine şi după ultima modă; dar atunci când nu eşti decât un biet pictor de scene istorice, îcepător şi pe deasupra şi contestat, aşa cum am eu onoarea să fiu, nu te poţi întrece cu profesioniştii, mărturisesc că n-am studiat niciodată cu conştiinciozitate cutele unui frac sau particularităţile unei fizionomii. Eu sunt un nefericit inventator de atitudini, de tipuri şi de expresii, care trebuie toate să se alieze ideii mele, visului meu, dacă vreţi. Permiteţi-mi să vă costumez după cum îmi place şi să vă încadrez în compoziţia ce mi-o dictează fantezia… Dar ascultaţi-mă bine, portretul n-ar mai valora atunci nici doi bani, pentru că n-aţi mai fi dumneavoastră. Nu l-aţi putea dărui iubitei şi cu atât mai puţin soţiei. Nici una, nici cealaltă nu v-ar recunoaşte. Aşadar, nu-mi cereţi acum ceea ce voi putea totuşi să fac într-o bună zi, dacă din întâmplare devin Rubens sau Tiţian, pentru că atunci voi şti să rămân un poet şi un creator, cuprinzând fără strădanii şi fără teamă puternica şi măreaţa realitate. Din păcate, nu prea am şanse să devin altceva decât un nebun sau un prost. Citiţi articolele domnilor Cutare şi Cutare, care sunt de această părere. Iţi dai seama, desigur, Therese, că nu i-am spus englezului meu nimic din ceea ce-ţi înşir aici: întotdeauna eşti tentat să-ţi înfloreşti propriile vorbe; dar din tot ce i-am spus pentru a mă scuza că nu sunt portretist, nimic nu mi-a fost mai de folos decât aceste cuvinte: «De ce nu vă adresaţi domnişoarei Jacques?» El făcu de trei ori Ah! Apoi îmi ceru adresa dumitale şi plecă fără a mai spune un cuvânt, lăsându-mă foarte stânjenit şi foarte enervat că nu-mi putusem încheia dizertaţia despre portret; căci, draga mea Therese, dacă acest englez caraghios vine azi la dumneata, după cum îl cred în stare şi îţi zice şi el tot ce îţi scriu acum, adică tot ceea ce nu i-am spus, despre pictorii de duzină şi despre marii maeştri, ce vei crede dumneata despre ingratul de mine?! Că te aşez printre cei dintâi şi că te consider în stare doar de portrete «frumoase», pe gustul tuturor? Ah, draga mea prietenă, dacă ai fi auzit tot ce i-am spus despre dumneata după ce a plecat! Ştii bine doar că pentru mine nu eşti domnişoara Jacques care pictează portrete reuşite, foarte la modă, ci un bărbat superior care s-a deghizat în femeie şi care, fără să fi pictat în viaţa lui un nud, ghiceşte şi ştie să te facă să ghiceşti trupul întreg şi sufletul întreg doar printr-un bust, după maniera marilor sculptori ai antichităţii şi marilor pictori ai Renaşterii. Dar mă opresc aici; nu-ţi face plăcere ca oamenii să-şi spună părerea despre dumneata. Te prefaci că iei toate acestea drept complimente. Eşti atât de orgolioasă, Therese!
Astăzi sunt profund melancolic şi nu ştiu de ce. Am mâncat tare prost… N-am mâncat niciodată atât de prost ca acum, de când am bucătăreasă. Şi apoi, nu se mai găseşte tutun bun. Regia te otrăveşte. Şi pe urmă, mi-au fost aduse nişte cizme noi, care nu-mi vin bine… Şi apoi, plouă… Şi apoi şi apoi… Dar parcă mai ştiu eu? De la o vreme, zilele îmi par lungi cât cele de post, nu ţi se pare? Nu, dumitale nu ţi se pare. Dumneata nu cunoşti această stare, plăcerea care plictiseşte, plictiseala care îmbată, suferinţa fără nume despre care îţi vorbeam într-o seară, în salonaşul liliachiu unde aş dori să mă aflu acum: căci e o lumină îngrozitoare pentru pictat şi neputând picta, miar plăcea să te plictisesc cu conversaţia mea.
