DOMNIŞOAREI JACQUES
Scumpa mea Tereza, fiindcă mi-ai îngăduit să nu-ţi zic domnişoară, află o veste foarte însemnată din lumea artelor, cum ar spune amicul nostru Bernard. Uite, nu ştiu cum priveşti acest început de scrisoare, dar sunt încredinţat că mă vei asculta cu luare-aminte.
Închipuieşte-ţi că ieri, după ce te-am plictisit cu vizita mea, am găsit acasă pe-un milord englez… La urma-urmei putea să nu fie un milord, era însă englez, căci mă întrebă în limba lui păsărească:
— Eşti pictor?
— Yes, milord.
— Zugrăveşti chipuri de oameni?
— Yes, milord.
— Şi mâini?
— Yes, milord; şi picioare.
— Bine?
— Foftrte bine.
— Oh, sunt încredinţat de asta!
— Ei bine, vrei să-mi faci portretul?
— Portretul dumitale?
— De ce nu?
Acest de ce nu fu rostit cu-atâta blândeţe, încât mă oprii de a-l mai privi ca pe-un imbecil, mai ales când e ştiut că fiul Albionului e un bărbat minunat. E capul lui Antinous pe umerii… pe umerii unui englez; e un tip grecesc din epoca cea mai înfloritoare pe trupul oarecum ciudat înveşmântal şi dichisit al unui om din lumea aleasă britanică.
— Vă mărturisesc, i-am spus. Că sunteţi cu adevărat un model minunat şi-aş vrea să fac pe seama acestui model un studiu care să-mi folosească; nu pot însă să vă fac portretul. „
— De ce?
— Fiindcă eu nu sunt pictor de portrete.
— Oh… Dar cum? Dumneavoastră plătiţi oare în Franţa vreo dare pentru cutare sau cutare specialitate în artă?
— Nu! Dar publicul nu ne îngăduie să ne îndeletnicim cu prea multe deodată. Vrea să ştie care e calea adevărată pe care am pornit, mai ales atunci când suntem tineri; şi dacă eu care vă vorbesc şi care sunt foarte tinăr, aş avea nenorocirea să vă'fac un portret mulţumitor, cu mare greutate aş izbuti ia cea mai apropiată expoziţie cu altceva decât cu un portret; apoi, dacă v-aş face un portret mediocru, nu mi s-ar mai îngădui să mai încerc şi altele; s-ar spune că n-am însuşiri pentru această meserie şi că am fost un îngâmfat atunci când am cutezat să încerc ceea ce nu e pentru mine.
Am povestit englezului multe alte nimicuri de care te scutesc, şi care îl făcură să mă plivească cu ochi mari; apoi începu să râdă şi băgai de seamă că vederile mele îl făceau să aibă cel'mai crud dispreţ faţă de Franţa, dacă nu chiar faţă de mine.
— De ce să mai ocolim lucrurile? Îmi zise el. Dumitale nu-ţi place portretul.
— Cum! Mă iei drept un Welche? Spune mai degrabă că nu îndrăznesc încă să fac portretul şi că n-aş şti să-l fac dintr-o pricină anumită: ori asta e o specialitate care nu mai îngăduie alta, ori e însăşi desăvârşirea sau, cum s-ar spune, cununa talentului. Anumiţi pictori, neputincioşi în ce priveşte compoziţia.
— Pot să copieze cu îngrijire şi fără cusur un model viu. Aceştia îşi au succesul totdeauna asigurat, fiindcă ştiu să înfăţişeze modelul sub cea mai plăcută lumină şi au îndemânarea să-l înveşmânte, spre folosul lor, în haina cea mai de preţ, aceea care e la modă; dar, când nu eşti decât un biet pictor de istorie, cum am cinstea să fiu şi eu, nu poţi lupta cu oameni de meserie. Vă mărturisesc că n-am studiat niciodată cu luare-aminte cutele unei haine negre ori obişnuitele particularităţi ale unei înfăţişări. Sunt un nenorocit inventator de atitudini, de tipuri şi de expresii. Toate astea trebuie să se supuie subiectului, ideii, visului meu, dacă vreţi. Dacă mi-aţi îngădui să vă îmbrac după gustul meu şi să vă aşez într-o compoziţie care mi-ar conveni… Totuşi, uite, asta n-ar mai însemna nimic, n-aţi mai fi dumneavoastră… N-ar mai fi uri portret-pe care să-l dăruiţi iubitei.; cu atât mai mult soţiei dumneavoastră legitime. Niciuna nici alta cu y-ar recunoaşte. Prin urmare nu mă întrebaţi ce aş putea să fac într-o zi, dacă din întâmplare aş deveni un Rubens ori un Tiţian, fiindcă atunci aş şti să rămân poet şi creator, apropiindu-mă fără silinţi şi fără teamă de puternica şi măreaţa realitate. Din nenorocire n-am să ajung altceva „tecât un nebun sau un om de nimic. Citiţi rândurile cutărui sau cutărui domn, care a scris asta în vreun foileton.
Închipuieşte-ţi, Tereza, că din cele ce-ţi povestesc aci n-am spus nici-un cuvânt englezului: astea le spui numai când vorbeşti cu tine însuţi; dar, din tot ce-aş fi putut să-i spun ca să-mi cer iertare că nu pot să-i fac portretul, nu mi-au fost de folos decât aceste cuvinte: De ce dracu nu te duci să ceri asta domnişoarei Jacques?”'
El făcu de trei ori Oh! După asta îmi ceru adresa ta şi plecă fără să mai fi stat pe gânduri, lăsându-mă încremenit şi mâhnit că nu-mi putusem sfârşi dizertaţia asupra portretului; căci, în sfârşit, buna mea Tereza, dacă acest animal de englez vine la tine azi, fiindcă îl cred în stare s-o facă, şi-ţi spune tot ce ţi-am povestit până acum, adică tot ce nu i-am spus despre meşteşugarii ţi marii maeştri, ee-ai să crezi despre neîndcmânaticul tău prieten! Ce-ai să spui că te-a aşezat printre cei dintâi şi te socoteşte lipsită de darul de a face altceva decât un portret frumos care să placă oricui? Ah.'scumpa. Mea prietenă, dacă ai fi auzit tot ce i-am spus despre tine după ce-a plecat!… Tu ştii, ştii foarte bine, că nu eşti pentru mine domnişoara Jacques, care face portrete asemănătoare, la modă, ci un bărbat ales care s-a deghizat în femeie şi care, fără să fi urmat cursurile academiei, ghiceşte şi ştie să te facă să ghiceşti un trup şi un suflet într-un portret, în felul marilor sculptori din vechime. Şi al marilor pictori de pe vremea Renaşterii. Tac însă; nu-ţi place să ţi se spuie ce crede şi ce gândeşte lumea despre tine. Ai lua asta ca un fel de măgulire. Şi eşti foarte mândră, Tereza.
