Ne strânsesem mai mulţi la un loc, într-o seară de iarnă, la ţară. Cina, voioasă la început, cum se întâmplă totdeauna la o masă care uneşte prieteni adevăraţi, se posomori în cele din urmă din pricina unei povestiri pe care ne-o spuse un doctor, însărcinat în dimineaţa acelei zile să constate o moarte dramatică, fulgerătoare. Un moşier din împrejurimi, pe care toţi îl cunoşteam ca om cinstit şi cu judecată, îşi omorâse nevasta într-o pornire de gelozie pe deplin întemeiată. După întrebările pripite pe care le stârnesc totdeauna întâmplările neobişnuite, după lămuririle şi părerile mulţimii, se iviră, bineînţeles, nedumeririle cu privire la chipul cum se petrecuseră lucrurile, şi rămăsei surprins când văzui în câte feluri era privită această întâmplare de către oameni ce căutau să lege între ele, cu altfel de vederi, aceleaşi gânduri, aceleaşi simţiri, aceleaşi păreri.
Unul spunea că ucigaşul făptuise nelegiuirea cu deplină judecată, fiindcă îşi dăduse bine seama că era în dreptul lui s-o facă; altul adăuga că, făcându-şi singur dreptate, un om potolit şi cumsecade, căzuse pesemne sub vraja unei rătăciri trecătoare. Unul ridica din umeri, socotind că e ceva josnic să omori o femeie, oricât ar fi de vinovată, alţii însă priveau ca o josnicie hotărârea de a lăsa să trăiască o femeie pe care ai prins-o în braţele amantului ei.
N-am să dezvălui aici teoriile potrivnice stârnite şi dezbătute cu privire la unele lucruri a căror taină rămâne veşnic nedezlegată; dreptul moral al bărbatului asupra femeii necredincioase, din punct de vedere legal, din punct de vedere social, din punct de vedere religios, ori din punct de vedere filosofic; totul fu judecat cu patimă şi cercetat cu îndrăzneală, fără ca oamenii să se poată înţelege între ei. Cineva mărturisi râzând că cinstea nu-l silea câtuşi de puţin să-şi omoare nevasta, de care nu se sinchisea întru nimic şi adăugă apoi câteva cuvinte ce păreau să ascundă în ele o urmă de adevăr.
Faceţi o lege, zise el, care să-l silească pe soţul înşelat să taie în văzul lumii capul vinovatei lui jumătăţi, şi toţi acei care, dintre voi, se arată neînduplecaţi în teorie, pun rămăşag că nu va fi unul care să nu strige împotriva unei astfel de legi.
Unul singur nu rostise încă nici o vorbă. Era dl. Sylvestre, un bătrân foarte sărac, foarte cumsecade, înţelegător şi cu inimă simţitoare, nebăgat în seamă de nimeni, vecin tăcut, de care ne băteam joc uneori, pe care îl iubeam mult însă şi-a cărui fire vrednică de respect o cunoşteam îndeajuns.
Bătrânul fusese însurat şi avea o fată foarte frumoasă; nevasta îi murise după ce risipise din prostie o avere însemnată. Fata se coborâse şi mai mult în prăpastia josniciei. După ce încercase zadarnic s-o smulgă dintr-o viaţă de ocară, dl. Sylvestre, care împlinise cincizeci de ani, o părăsi, lăsându-i în seamă tot ce-i mai rămânea din avere, ca să nu-l poată învinui vreodată că a înşelat-o, jertfă cu desăvârşire de prisos, pe care o privi cu batjocură, dar pe care o crezu de trebuinţă ca să-şi păstreze nepătată biata lui cinste. Plecă apoi în Elveţia unde, din numele lui, nu păstră decât prenumele de Sylvestre şi unde rămase zece ani, pierdut cu desăvârşire pentru toţi acei care îl cunoscuseră cândva în Franţa.
A fost găsit mai târziu în apropierea Parisului, trăind ca un pustnic, cumpătat şi străin de lume, din venitul de trei sute de franci, roadele muncii şi ale economiilor lui în străinătate. Se hotărî în cele din urmă să-şi petreacă iarna la d-nul şi d-na X, care îl iubeau şi-l priveau cu multă bunăvoinţă; era însă atât de îndrăgostit de singurătate încât se întorcea în sihăstria lui cum vedea că mugurii începeau să se ivească pe crengile copacilor. Azi e socotit cel din urmă anahoret şi lumea îl crede ateu; e însă, dimpotrivă, un spiritualist înfocat, care şi-a croit o religie în legătură cu pornirile lui şi-o filosofie pe care oriunde o poţi întâlni. În sfârşit, cu toată faima de care se bucura în casa X, nu e o înţelepciune prea luminată şi nici întreagă, am putea spune; e însă o fire nobilă şi vrednică de iubire, pătrunsă de multă judecată, de multă cuminţenie şi de multă stăpânire de sine.
Silit să-şi dea părerea şi să arate ce crede, după ce căută să se apere câtăva vreme, mărturisind că nu se simţea în stare să spună o vorbă în această privinţă, se destăinui în cele din urmă, arătând că fusese însurat de două ori şi că, din pricina acestor două căsătorii, fusese foarte nenorocit. Nu spunea niciodată mai mult, când era vorba de viaţa lui dar, ţinând ca printr-o încheiere morală oarecare să scape de luarea aminte a celor din juru-i, ne mărturisi următoarele:
— Într-adevăr, înşelăciunea e o nelegiuire, fiindcă e nesocotirea josnică a unui jurământ. Socotesc că tot atât de greu e pentru bărbat ca şi pentru femeie; e însă cu desăvârşire greu de înlăturat, pentru amândoi, în anumite împrejurări pe care n-am nevoie să vi le arăt. Îngăduiţi-mi prin urmare să fiu cazuist când e vorba de asprimea moralei şi să numesc adulter numai înşelăciunea pe care n-a săvârşit-o cel ce rămâne victimă, ci, dimpotrivă, a fost săvârşită de cel ce se bucură de ea. În astfel de împrejurări, bărbatul ori nevasta necinstită se fac vrednici de pedeapsă; dar ce fel de pedeapsă găsiţi că trebuie hărăzită când cel care-o impune se face părtaş la asprimea ei? Pentru fiecare în parte trebuie găsit cu totul altceva.
— Ce? Strigară toţi din toate părţile. Dacă ai găsit dezlegarea, atunci eşti un om foarte îndemânatec.
— N-am găsit încă nimic, răspunse cu sfială bătrânul Sylvestre; am căutat mult însă.
— Spune atunci care pedeapsă ţi s-a părut cea mai bună?
— Am căutat să găsesc pedeapsa care să aibă o strânsă legătură cu morala; nu mi-am închipuit că poate fi alta.
— Care e? Părăsirea?
— Nu.
— Dispreţul?
— Şi mai puţin.
— Ura?
— Nu; prietenia.
Ne privirăm pe rând; unii râdeau, alţii nu mai pricepeau nimic.
