În epoca premoderna, religia ortodoxa s-a instituţionalizat nu ca o credinţă personala, care angajează responsabilitatea individuala a fiecărui membru, ci ca o „lege strămoşeasca”, care angajează adeziunea colectiva şi destinul comunităţii în ansamblul ei ([[1]]) În raport cu statul, biserica a avut o poziţie de subordonare-autoritate: subordonata domnului pentru numirea înaltei ierarhii bisericeşti, ea singura avea autoritatea de a confirma sau infirma acordul domniei cu „legea strămoşească” ([[2]]). Cele doua puteri trebuiau sa fie „simfonice”, iar sistemul politic sa fie unul statalo-ecleziastic ([[3]]).
În epoca moderna, unificarea statului român a atras după sine o redefinire instituţională a ortodoxiei. În schimbul înălţării ei (de către puterea laica) la demnitatea de biserica autocefala şi a dobândirii autorităţii sinodale, Biserica Ortodoxa Româna a acceptat sa funcţioneze în virtutea unei legislaţii care a consfinţit o puternica ingerinţa a statului laic în formele sale de organizare şi decizie, abandonând prerogative civile care, în epoca premoderna, îi reveneau de drept ([[4]]).
În toate Constituţiile antecomuniste, Bisericii ortodoxe i s-a garantat statutul de „religiune dominanta în Statul român”. În ciuda represiunii şi a politicii sale antireligioase, chiar şi statul comunist a asigurat Bisericii ortodoxe acest statut de unicitate vasala. Prin desfiinţarea brutala a Bisericii greco-catolice şi ruperea legăturilor cu Vaticanul ([[1948]]), statul comunist a părut a rezolva odată pentru totdeauna vechea obsesie anticatolica a ortodoxiei romaneşti. Desi marginalizata în politica statului ateu, Biserica Ortodoxa Româna s-a putut întâlni cu politica statului comunist în chestiunea exaltării naţionaliste a trecutului românesc. Astfel, o veche ispita etnicista îşi refăcea apariţia, într-un context mai mult decât straniu şi cu aliaţi surprinzători. Se ştie ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, Patriarhia ecumenica a condamnat filetismul, adică identificarea religiei cu naţionalitatea. Cu toate acestea, tendinţa separatista a multor Biserici ortodoxe naţionale, reflectata parţial şi în obsesia revendicării unei stricte autocefalii religioase, îşi găsea mereu noi forme de manifestare. Fireşte, era foarte la îndemâna pentru orice Biserica ortodoxa naţională sa afirme ca ireductibilitatea religioasa a ortodoxiei rezulta din specificul etnic al popoarelor ortodoxe. Ortodoxismul panslavist este unul din exemplele cele mai notorii, fara a fi însa singurul. Pentru Bisericile ortodoxe, tradiţia regimului politic al sistemului statalo-ecleziastic se dovedeşte întotdeauna solidara cu ispita reducerii universalismului creştin la expresia lui etnic-regionala. Etnofilia şi statolatria sunt cele doua ispite naturale ale spiritului ortodox. Biserica Ortodoxa Româna a căzut de multe ori în aceste excese, uneori furnizând argumentul ridicol ca idealul statutului national unitar românesc este intrinsec ortodox şi ca modul privilegiat de a fi creştin-ortodox consta în a te naşte român.
Sunt aceste doua ispite şi esenţial constitutive ortodoxiei, ca spiritualitate? Răspunsul meu este nu. Nu exista o matrice spirituala ortodoxa, conceputa în maniera esenţialista. Exista numai un mănunchi de tradiţii comunitare şi instituţionale, care a conferit stilurilor de viaţă şi mentalităţilor asociate acestora prestigiul de „eternitate” şi „esenţialitate” al duratelor lungi ale istoriei. În Occident, lupta Bisericii cu Împăraţii a creat problematica statului, iar apariţia universităţilor a lansat chestiunea societăţii civile, ca forţa sociala legitima, independenta atât de stat, cât şi de biserica. Nimic din toate acestea în tradiţia bizantina: în Orient, aşteptarea eshatologica şi îndărătnicia concepţiei ca singura forma de creştinism veritabil este idealul celui care întoarce definitiv spatele lumii (monahul) au făcut ca raportul Bisericii cu puterea seculara sa se bazeze pe nişte indistincţii organice. În Occident, potrivit unei vorbe celebre, mântuirea nu era cu putinţă în afara bisericii; în Orient, ea este posibila doar în pustie; caci în Orient, idealul monastic este virulent anti-institutional, deopotrivă anarhic în privinţa statului şi mefient fata de ierarhia bisericeasca ([[5]]). Or, e limpede ca nu se poate construi nici o tradiţie instituţională pe apoftegmele părinţilor pustiei. Drept urmare, problemele specifice modernităţii, care încă mai sunt problemele prezentului nostru, nu s-au putut articula pe experienta istorica a tradiţiei bizantin-slave. În mod evident, modernitatea a fost problema istorica a tradiţiei catolico-protestante şi nu a tradiţiei ortodoxe.
Problema de fond: incapacitatea de a găsi un sens religios modernităţii.
Adevărata şi singura problema a ortodoxiei în fata lumii de azi, ca formula religioasa şi instituţionala specifica, este aceea ca modernitatea nu este un produs natural al propriei sale tradiţii istorice. Orice obiecţie conceptuala sau teologica la formula ortodoxiei este, din acest motiv, ideologica si, pe cale de consecinţă, alături de subiect. Daca este evident o îngâmfare sa susţii ca singura forma de creştinism autentic este ortodoxia, este la fel de fals a crede, cum fac unii comentatori politici, ca a fi ortodox constituie un soi de handicap istoric în fata problemelor politice şi economice ale contemporaneităţii.
Distorsiunile de reacţie ale Bisericii Ortodoxe Române la anumite provocări ale lumii de azi pot fi complet înţelese daca ţinem seama de următorii patru factori:
(a) predispoziţia anumitor înalţi prelaţi la etnofilie şi statolatrie;
(b) prejudecata superiorităţii religioase a ortodoxiei fata de toate celelalte tradiţii apostolice sau confesiuni creştine;
(c) lupta instituţiei BOR pentru putere materiala în societatea româneasca de azi;
(d) lupta BOR pentru conservarea puterii simbolice tradiţionale a ortodoxiei în domeniul culturii şi al spaţiului public românesc.
Exista o tradiţie tenace, propagata prin stilul învăţământului religios ortodox, de a identifica BOR, ca instituţie, cu neamul românesc. Orice critica la adresa ierarhiei BOR este uneori interpretata ca un atac la adresa poporului român. Presupoziţia acestei reacţii este ca singurul adăpost veritabil al destinului poporului român este BOR. Aparent, aceasta presupoziţie este confirmata de faptul ca peste 80% din români declara ca instituţia care le inspira cea mai mare încredere este BOR. Problema este: poate BOR mobiliza în scopuri politice proprii peste 80% din populaţie? Răspunsul este categoric nu. Daca încercam sa aflam câţi dintre cei care se declara atât de încrezători în BOR participa regulat la viaţa bisericii, vom vedea ca 17% dintre ei merg la biserica de câteva ori pe săptămână, iar 56% de cel putin câteva ori pe luna ([[6]]). Fata de Occident, unde cei care frecventează regulat Biserica formează un grup situat în jurul procentului de 10%, „religiozitatea” populaţiei romaneşti pare a fi copleşitoare. Sa interogam însa trecutul.
