Cuvânt înainte.
Când am citit primele două texte ale lui H.-R. Patapievici în Contrapunct – era un timp al speranţei – am avut un şoc intelectual atât de neobişnuit încât am început să mă bucur (parcă uitasem de măsura străină a bucuriei). Revenindu-mi în fire, am început o anchetă imaginară: cine se ascunde sub acest nume? m-am întrebat. întrebare nefolositoare, am epuizat repede „posibilii” şi m-am certat pentru invocarea „corespondenţelor”.
H.-R. Patapievici era de fapt H.-R. Patapievici.
Original, fără să cultive superstiţia originalităţii, ştiutor de carte (înspăimântător), refuzând însă mitizarea vicioasă a culturii, H.-R. Patapievici ne propune enigma unei personalităţi greu de situat din cauza harului plural ce o chezăşuieşte. Eseurile sale sunt nişte semne (adeverite) şi nişte pariuri: pariezi pe gânditor, pe istoricul ideilor, pe artist, sau semnezi (dacă poţi) în alb pentru omul de ştiinţă, pentru teologul nemărturisit, pentru moralistul neşovăitor.
Deocamdată cert este că există un loc al lui H.-R. Patapievici în care desluşim o existenţă împlinitoare. O existenţă (ca să spunem aşa) fără orizont. Orizonturile se suprapun doar într-un spaţiu în care a-fi-în-lume înseamnă a recunoaşte (a îndura?) intranscendabilul. în spaţiu eşti aruncat; locul te redefineşte însă, ieşi din strânsoarea lumii şi îl cauţi pe Dumnezeu. Localitatea e transcendenţă întemeietoare. H.-R. Patapievici nu ne trimite la Dumnezeul dialectizat al filosofilor. Dumnezeu poate fi chiar… local, gânditorul român îşi declină senin opţiunea spirituală: creştin ortodox.
Asta nu implică însă nici un fanatism. Ci un fel de veghe liberă, o fidelitate inaugurală în care starea lumii şi prezenţa lui Dumnezeu ne-ar fi co-date. Facticitatea nu e deportantă, finitudinea nu e un păcat, dar amândouă au sfârşit prin a nu mai fi tragice. De unde culoarea de bunăvoinţă a scrisului şi spusului în înfruntarea severă a conceptelor, în diferenţa decisă dintre cunoaştere şi înţelegere, dintre idee şi ideologii.
Am fost ispitit să cred că H.-R. Patapievici a învăţat să-şi instruiască neliniştile, ieşind din vârtejul onto-teologiilor tradiţionale graţie unui compromis: cunoaşterea de sine, implicată în cunoaşterea lui Dumnezeu (să fie vorba de acel „socratism creştin” de care pomenea Etienne Gilson? Poate.).
Mai limpezi mi se impun consecinţele drumului pe care n-a apucat, ci 1-a ales H.-R. Patapievici. Mă voi opri la una singură, omagiul adus sensului. Când modele deconstructoare fac ravagii, completând pedant alte beteşuguri mai mult sau mai puţin frivole (improvizaţia în înţelepciune, manierismul în morală, relativizarea pitorească a politicului, estetizarea prudentelor orientate), H.-R. Patapievici ne îndeamnă spre întoarcerea la sens ca o exigenţă a libertăţii şi responsabilităţii. Curaj înnoitor şi urgent într-un context în care cultura se străduieşte să devină „bizantină”, iar societatea nu iese dintr-o tranziţie suprarealistă.
Coerenţa conceptuală nu implică desigur idolatrizarea explicaţiei ştiinţifice. Fizicianul H.-R. Patapievici ştie prea bine că de cele mai multe ori asemenea explicaţie se confundă cu o reducere la arbitrar. Autorul acestei prime cărţi nu se fereşte deci de simboluri, fiindcă ele „dau de gândit”.
Atentă la polifonia realului, orientarea privirii este adesea oblică şi nu devot-ată. De unde şi ocultarea evidenţelor instituite spre a privilegia evidenţele enigmatice. Numai acestea străbat existenţa. Oblic.
L-am cunoscut, până la urmă, pe H.-R. Patapievici. La Paris. L-am privit îndelung. Aşadar el era cel pe care-1 aşteptam. Mi-e greu să-i fac portretul. Şi cred că nu voi izbuti vreodată.
Nu i-am zărit decât inima lui dreaptă. Şi mi-a fost (îmi este) de-ajuns. Mi-am dat seama că nu făceam decât să ne re-întâlnim, deşi nu ne cunoscusem. A început să povestească. Ii visasem de fapt povestea şi el nu făcea decât s-o reconstituie. A scris mii de pagini, dar n-a vrut să publice sub comunism. A început să-mi fie frică (nu cred în arheologiile alter-ego-ului).
De-atâtea ori, printre strigătele mele în pustiu, m-am gândit la această tăcere ca la marea cinstire a verbului, replică prezentă dată absenţei limbute a scribilor. A participat chiar la Revoluţie şi a fost închis în decembrie '89.
Altă faţă a ascezei: s-a format şi informat în izolare. Fără dascăli. în singurătatea esenţială. De data asta, să mi se îngăduie o paranteză sau dacă vreţi o uimire, încă una! în clipa când scriu aceste rânduri, e vâlvă în mass-media de la Bucureşti în jurul „nedreptăţii” comise împotriva unor personalităţi care, deşi au colaborat cu regimul comunist promovându-i patetic ideologia, ar trebui să reprezinte astăzi modele pentru că ieri, în dublul lor joc, au făcut totuşi cultură la catedră, formând astfel câţiva discipoli. Nimeni n-a cerut izgonirea acestora din literatura română, însă discipolii vor să-i impună acum ca exemplari. Fetişizarea catedrei mi se pare plină de riscuri în primul rând pentru discipoli. Dacă toată vocaţia lor atârnă de ambiguitatea unui dascăl cu o conştiinţă încărcată, înseamnă că statura lor intelectuală e cam puţintică.
Dar dacă n-am slăvi catedra, ci doar cei patru pereţi ai unei mansarde studenţeşti? Atunci am avea şi avem o revelaţie consternantă pentru catedrofilii abuzivi: nu e o întâmplare că cel mai de seamă intelectual post-decembrist e orfan de maeştri aproximativi. Asceza lui e albă ca un pahar cu apă (vie).
Cu H.-R. Patapievici nu te poţi întâlni decât într-un „eveniment de adevăr”. După ce ai înţeles de ce emigrează în distanţă: spre a converti mereu onestitatea-i intelectuală în pasiune.
