AnnaE
#0

Suntem cu toţii oameni ai sentimentelor pe care le ignorăm. Nu are importanţă când se nasc cele mai multe dintre ele: în privinţa lor ignoranţa noastră este absolută, iar prejudecăţile se depun în noi fără răgaz, cu nepăsare. Totuşi, în ce priveşte emoţiile erotice, există o excepţie. Copilăria este rezervorul de predilecţie, un adevărat corn al abundenţei tuturor sentimentelor pe care la început le ignorăm şi din care mai apoi trăim, cu recunoştinţă, toată viaţa.

          Când eram mic, eram intrigat de faptul că, spre deosebire de noi, care nu primeam niciodată nimic, bunica Drăgan – cea care o înlocuia în viaţa mea pe adevărata mea bunică, bunica Rosalia, rămasă, biata de ea, prea mult în Bucovina luată de sovietici şi moartă acolo puţin după ce şi bunicul fusese omorât, o bunică secretă, căreia nu i-am cunoscut nici chipul, nici prezenţa, nici iubirea, reprezentată acum printre vii de bunica Drăgan, care vorbea la fel de prost româneşte ca şi, mi s-a spus, Rosalia – eram deci intrigat de revista pe care bunica o primea în fiecare lună de la nepoata ei din Germania Federală: o revistă colorată, scrisă cu litere negre pe o misterioasă hârtie subţire şi foşnitoare, într-o limbă pe care nu o puteam pronunţa, dar pe care bunica Drăgan o vorbea cu tata atunci când nu voiau să fie înţeleşi de copii. Revista se numea Frau mit Herz, iar germana, pentru mine, a rămas limba în care adulţii se ceartă. Multe chipuri zâmbitoare erau în paginile revistei Frau mit Herz. Din motive pe care tare aş fi vrut să le aflu, toate acele femei erau fericite. Multe erau şi frumoase. Dar numai unele dintre ele îşi arătau picioarele aşa cum o făceau cele aflate în paginile de la mijloc, unde se adunaseră, zâmbitoare şi cu dinţi foarte albi, numai cele care purtau doar chiloţi şi sutien. După plecarea bunicii de acasă, când rămâneam singur, scoteam din dulapul ei colecţia revistei Frau mit Herz (pe care biata de ea, bătrână, îndepărtată din viaţă şi tipicară, o păstra stivuită frumos) şi, stricând ordinea colecţiei, inspectam fiecare exemplar în parte, la femeile aflate în dreptul cotorului. Cred că stăteam ore în şir contemplând secretul acelor apariţii. Deşi frumoase, cele mai multe din acele femei fericite mi se păreau ca apa de la robinet, dacă mă gândeam la cea de la fântână. În mod ciudat, toate erau blonde, deşi majoritatea femeilor din familia mea erau brunete. Nu înţelegeam de ce, în Germania, se vopseau chiar toate. Mi se părea că blondul părului lor avea legătură cu faptul că nu prea îmi lăsau nici un gust pe limbă, când le priveam. Aveau dinţii prea albi, feţele prea întinse, hainele prea spilcuite. Niciuna nu avea deasupra genunchiului gropiţele cu umbre pe care, în momentele de abandon şi relaxare, le văzusem, de la înălţimea canapelei, sub fusta unora din mătuşile mele. Acum mi-e limpede că acele femei de la cotorul revistei, deşi frumoase în perfecţiunea lor ilustrată, nu mă emoţionau aşa cum mă emoţiona intimitatea surprinsă din întâmplare a mătuşilor mele, când, fără grijă faţă de copii, câte una se lepăda în grabă de haine, rămânând într-un négligé aproximativ. Acestea mi se păreau mult mai atrăgătoare, deşi, recunoşteam, nu era niciuna dintre ele nici la fel de frumoasă, nici la fel de fericită ca femeile din Frau mit Herz. Dar, acum o pot înţelege, coapsele frumoaselor femei din cotorul revistei îmi apăreau, nu ştiu cum, mai puţin goale decât senzaţia de enormă intensitate a goliciunii pe care reuşeam uneori să o capăt, surprinzând într-un clipit de ochi, sub fusta mătuşilor mele, jocul ascuns al coapselor lor. Doamne! Oricare din blondele frumuseţi fericite văzute în Frau mit Herz, deşi mult mai goală decât mi-o puteam vreodată închipui pe oricare din mătuşile mele, părea mult mai îmbrăcată, mult mai puţin goală, decât ceea ce reuşeam eu să văd pe furate.

     Mă jucam cu vărul meu pe covor. Aveam o barcă de plastic cu fund plat, roşie, cu căpăcele galbene şi maro, cu două pânze din plastic răscroit la margini, care costase treizeci de lei. Ne certam pe ea. Pe lângă noi trecea, între baie şi bucătărie, una din mătuşe. Venise de la serviciu, gătea şi voia să facă baie. Dăduse drumul la apa fierbinte. Vuietul de cataractă în cada de fontă emailată se scurgea pe sub uşă şi pe gaura cheii, înfundat şi zdrenţuit, până la noi. Ceva, ceva îmi stârnea atenţia. Observasem că pe măsură ce se umplea cada de la baie şi gătitul se apropia, după miros, de sfârşit, mătuşa noastră devenea din ce în ce mai neglijentă – şi mai despuiată. La început purta taiorul cu care venise de la serviciu. Ciorapul de nailon, la fiecare deschidere a piciorului, scotea un stins sâsâit de mătase boţită, ca un şarpe încolăcit sub fustă, în sus, spre întunericul cel ascuns al coapsei, care se freca electric de interiorul căptuşelii, la fiecare pas. Apoi, cândva, până să ne dăm din joacă seama, a rămas în furou. Şi abia după ce şi-a pătat cu ulei maroniu bluza de satin cafea cu lapte – strigând furioasă la noi, care îi stăteam în picioare – am început să ne dăm seama, dându-ne coate, că răscroiala furoului abia îi putea încăpea sânii largi şi moi. Nu mi-l amintesc pe vărul meu, atunci – poate că împreună continuam să învârtim chicotind de plăcere bărcuţa roşie cu fund plat – dar eu ţin minte că am rămas complet descumpănit atunci când, deodată, am simţit undeva în adâncul pieptului meu ce piele frumoasă şi caldă şi catifelată şi îmbietoare şi înmiresmată au sânii mătuşii mele. Aproape mi-am pierdut echilibrul, întins pe jos cum eram. Ceva a început atunci să se învârtească în mine, ceva care mă făcea înalt şi, în acelaşi timp, mă arunca în gol. Pentru mine, revelaţia frumuseţii sânilor aceia a fost o suferinţă de care m-am îndrăgostit pe loc. Era un fel de freamăt în ei, aşteptând apa caldă a băii, pe care eu, nepotul lor, îl simţeam. Oare ea îşi dădea seama? Căci ei, am sentimentul, amintindu-mi, îşi dădeau. Apoi, deodată, privindu-ne unul pe altul în ochi, eu şi vărul meu ne-am dat brusc seama că, atunci când trecea pe lângă noi, mătuşa noastră lăsa un miros. Greu de spus ce fel de miros era. Odată, când mă încinsesem de soare şi culegeam, tomna târziu, struguri negri şi dulce-acrişori de novă, aşa mirosea pământul încins şi iarba uscată care se ofilea pe el.