(Acţiunea se petrece în 6 martie 1975, a doua zi după asasinarea lui Cornel Chiriac, la München)
— A murit Cornel Chiriac!
— Nu se poate! Când? Ce s-a întâmplat?
— L-au asasinat alaltăieri. Oficial e vorba de nişte homosexuali, dar adevărul e altul: este un asasinat… politic ba nu, existenţial.
— Existenţial? Împotriva lui Cornel? Ce-i aia? Cine să vrea să-l omoare pe Cornel?
— Moşii, babalâcii, scăpătaţii. Ascultă-mă pe mine, lumea e condusă de fosile reacţionare. Ei put, şi lumea se împuţeşte datorită lor. Existenţa noastră îi macină. Ei vor să trăiască indefinit, şi anume ca boşorogi impenitenţi. Şi impotenţi. Singura lor pasiune este să guverneze, adică să ucidă. Raiul, ei şi-l imaginează ca pe un stat în care totul, de la oameni la instituţii, este la dispoziţia lor nesăţioasă. Nesăţioşi să aduleze şi să fie adulaţi. Să linguşească şi să fie linguşiţi. Să ucidă şi să nu fie ucişi. Ah, setea de moartea altora a oamenilor josnici! Aceşti gerontocraţi nu au creiere sănătoase, căci este o boală în a dori puterea, cu orice preţ, şi a o exercita cu o sete de obsedaţi, cu impudoare.
— Bine, bine. Şi Cornel? Ce legătură au toate astea cu el?
— Îţi aminteşti de Jan Palach, nu? Tot ei l-au ucis. Aici nu e vorba numai de ei, ci de un instinct mai puternic, care face şi dincolo victime. Kennedy fusese cel mai tânăr preşedinte al Statelor Unite: l-au ucis. Îţi vorbesc despre ura bolnăvicioasă a celor care nu merită să trăiască împotriva celor care o merită din plin. Bâlbâitul, confuzul, stalinistul, estropiatul Sartre trăieşte, superbul Camus, om de onoare şi suflet de inteligenţă clasică, a murit. Lumea noastră trebuie să moară, pentru că în ea câştigă numai cine trişează. Mircea Vulcănescu moare asasinat, Gheorghe Brătianu la fel: ei bine, nu, Nestor Ignat deambulează împăcat pe mapamond, publicând greţoase note de călătorie, luxuriant ilustrate, cu buzunarul mereu plin. Leonte Răutu, om pernicios şi personaj malefic, trăieşte sugându-şi pensia la ciubuc. Beniuc moare de bătrâneţe, satisfăcut şi sastisit, Blaga moare de cancer, în plină putere a minţii, dar retezat şi nefericit. Când nu eşti bun de nimic, trăieşti până la loc comanda. A. Toma crapă octogenar, Nichita moare la 50. E de mirare că Preda nu a murit încă: pariez însă că Dumitru Popescu va muri nonagenar, nutrit de biştarii pe care i-a primit în schimbul minciunilor pe care le-a proferat toată viaţa, şi fericit; nu ne va scuti de niciuna din nenumăratele platitudini pe care se simte dator să le lase posterităţii; nici, pariez, de un şir nesfârşit de memorii, călduţe, mincinoase şi la fel de conformist curajoase ca şi latrinele golite de scârbosul Ehrenburg în cele şase volume din…
— Lasă, ştiu toate astea. Bla-bla. Şi Aragon, care încă nu a murit, faţă de infinit mai bunul Eluard, care a trebuit să dispară la doar cincizeci şi ceva de ani. Saint-Exupéry şi toţi ceilalţi. OK. Căci porcii supravieţuiesc, iar îngerii sunt condamnaţi să dispară. Ştiu. Javrele trăiesc nelimitat, criminalii nu sunt niciodată pedepsiţi: cu cele 60 de milioane de victime atârnându-i de gât, Stalin a murit liniştit în patul lui, adulat în mod josnic de peste un miliard de imbecili, gata oricând să devină victime fericite, dacă ipochimenul ar fi dorit-o. DAR UNDE VREI SĂ AJUNGI? Ştii bine că lumea noastră este o vale a plângerii, despre al cărei stăpân catolicii susţin că este Prinţul Tenebrelor, iar gnosticii cred că este Arhontele cel rău, zeu inferior izgonit într-o pleromă inferioară… ŞI? Iubiţi de zei, cei tineri – tineri mor…
— De unde e versul?
— De niciunde: l-am inventat.
O clipă domni tăcerea: există o tăcere care se împleticeşte între cuvintele îndrăgostiţilor, şi o tăcere care îi îngenunchează. Oricare dintre ele ar fi fost aceea, am uitat. Tăcerea îi despărţi pe cei doi adolescenţi o clipă, ştergându-se de feţele lor ca o lumină care pleacă, apoi cel care vorbise primul continuă, luându-şi cu afectare capul în mâini:
— Fiecare dintre noi e în puterea acestor boşorogi senili, a căror unică raţiune de a fi e să ne ucidă. Suntem ai lor, fără scăpare. Cine se uită strâmb la ei e condamnat. În faţa unui stâlp de lemn, uscat de mult, dar roşietic de la sângele ţâşnit din rănile celor ucişi, un porc de soldat brutal te zvârle la pământ, urlând la tine şi scuipându-te. Cazi pe burtă, cu mâinile fedeleş răsucite la spate. Dar trebuie să stai în genunchi, şi te ridică lovindu-te în maţe, în ficat, în rinichi şi în coaie. Te torturează în poziţia închinării, forţându-te să îi adori ultragiile. Iar înainte să te ucidă te scuipă. Te înveleşte în flegma lui purulentă ca într-un giulgiu. Saliva lui îţi împroaşcă ochii, îţi astupă nările şi îţi umple gura, iar când tragi aer în plămâni flegma lui impură te inundă. Apoi încarcă revolverul şi îţi lipeşte ţeava lui rece de cap. Rânjeşte înainte să sloboade în tine puterea aceea infernală, şi va rânji şi după ce, prin gaura exploziei, materia brusc decomprimată a creierului tău va izbucni în afară. Mereu va exista în lume un număr nelimitat de putori sadice grăbite să se pună la dispoziţia celor care vor să guverneze prin crimă şi teroare. Miliarde de oameni trăiesc la cheremul acestor ucigaşi care jură pe constituţie şi drepturi civile. Bătrâni şi nevropaţi, ei au nevoie de sângele nostru tânăr întocmai ca vampirii, pentru a se reîmprospăta. Suntem contemporani cu acest nesfârşit popor de victime nerăzbunate, pleşcari ai unei supravieţuiri nedemne şi înjositoare! Priveşte-mă cât sunt de jalnic: vorbesc şi vorbesc şi vorbesc, şi îmi adorm în elocvenţă indignarea de ei, neputinţa de mine şi furia de alţii: iar tu mă asculţi, oripilat şi făţarnic, afectând că suferi mai mult, ascultând, decât pot ei îndura, cei care sunt mutilaţi în beciurile torturii.
