Portarul de la Kilmarnock măsura un metru nouăzeci în înălţime. Purta uniformă albastru-deschis, iar mănuşile albe făceau ca mâinile să-i pară enorme. A deschis portiera taxiului galben cu gesturi blânde, de fată bătrână mângâind o pisică.
Johnny Dalmas a coborât, s-a întors spre şoferul roşcat şi i-a spus:
– Mai bine mă aştepţi după colţ, Joey.
Şoferul a încuviinţat în tăcere, şi-a aşezat mai bine scobitoarea în colţul gurii şi, dintr-o expertă răsucire de volan, a mutat maşina din zona pentru descărcat şi încărcat marfa, marcată cu alb. Dalmas a traversat trotuarul însorit şi a pătruns în holul vast şi răcoros al hotelului Kilmarnock. Covoarele erau groase, călcai neauzit pe ele. Băieţii de serviciu stăteau cu braţele încrucişate, iar cei doi recepţioneri din spatele biroului de marmură aveau un aer de austeritate.
Dalmas s-a îndreptat spre coridorul liftului şi a intrat în cabina lambrisată:
– La capăt de linie, te rog.
La ultimul etaj era un mic hol liniştit, cu trei uşi, câte una pe un perete. Dalmas a mers la una din ele şi a apăsat butonul soneriei.
I-a deschis Derek Walden. Avea în jur de patruzeci şi cinci de ani, poate mai mult, o claie de păr grizonant şi un chip atrăgător, cu alură de chefliu etern, care începea să se buhăiască. Purta halat cu monogramă şi ţinea în mână un pahar plin cu whisky. Era cherchelit.
– A, tu erai. Hai în’untru, Dalmas, l-a invitat el cu o voce răguşită şi morocănoasă.
S-a întors în apartament, lăsând uşa deschisă. Dalmas a închis-o şi l-a urmat într-o cameră lungă, cu tavan înalt, balcon la un capăt şi un rând de uşi vitrate pe partea stângă. Apartamentul era dotat şi cu o terasă.
Derek Walden s-a aşezat pe un scaun maro cu auriu de lângă perete şi şi-a întins picioarele pe un taburet. A plimbat lichidul prin pahar, urmărindu-i rotirea.
– La ce te gândeşti? l-a întrebat el.
Dalmas l-a privit puţin iritat. I-a răspuns după o clipă:
– Am trecut pe-aici ca să-ţi spun că renunţ la slujba pe care mi-ai oferit-o.
Walden a dat băutura pe gât şi a aşezat paharul pe un colţ al mesei. A scotocit după ţigări, a dus una la gură, dar a uitat s-o aprindă.
– Se’ios?
Vorbea împleticit, dar pe un ton indiferent.
Dalmas i-a întors spatele şi a mers la una din ferestre. Era deschisă, iar copertina de pânză flutura în exterior. Traficul de pe bulevard se auzea doar ca un murmur.
– N-am ajuns nicăieri cu ancheta – asta din cauză că tu nu vrei să ajungem undeva. Tu ştii de ce eşti şantajat, nu eu. Cei de la Eclipse Films sunt interesaţi pentru că au vârât o căruţă de mălai într-un film pe care l-ai făcut.
– La naiba cu Eclipse Films! a zis Walden cu jumătate de gură.
Dalmas a clătinat din cap şi s-a răsucit pe călcâie.
– Nu şi din punctul meu de vedere. Riscă să piardă, dacă dai de-o belea din care amatorii de autoreclamă nu te mai pot scoate. M-ai angajat pentru că aşa ţi s-a cerut. A fost o pierdere de timp. N-ai cooperat nici o secundă.
Walden a replicat nervos:
– Mă ocup de treaba asta în felul meu şi n-o să dau de nici o belea. Fac ce târg am chef – când pot să cumpăr ceva care se lasă cumpărat… Sarcina ta e să-i convingi pe ăia de la Eclipse să creadă că situaţia e sub control. Clar?
Dalmas a înaintat până în mijlocul camerei. Şi-a proptit mâna pe masă, lângă o scrumieră plină ochi cu mucuri mânjite cu ruj roşu-închis. Le-a aruncat o privire absentă.
– Mie nu aşa mi s-a explicat, Walden, a rostit el, cu răceală în glas.
