Viewing Single Post
AnnaE
#0

1

 

      Treloar Building era, sau este pe Olive Street, aproape de Strada 6, în partea de apus a oraşului. Trotuarul din faţa clădirii fusese din dale de asfalt alb şi negru. Muncitorii le scoteau pentru a le da guvernului[1], iar un tip palid şi fără pălărie, cu mutră de intendent de bloc, privea operaţia cu aerul că-l doare inima.

Am trecut de el, apoi printr-un pasaj cu magazine specializate am intrat într-un hol vast, decorat în negru şi auriu. Compania Gillerlain se afla la etajul şapte, în partea dinspre stradă, în dosul unor uşi duble de sticlă cu margini de culoarea platinei. Biroul de primire avea pe jos covoare chinezeşti, pereţi zugrăviţi într-un argintiu tern, un mobilier complicat şi plin de unghiuri, pe piedestale, mici sculpturi abstracte, lucioase şi ascuţite iar într-un colţ o groază de fleacuri într-o vitrină triunghiulară. Pe rafturi, pe suporturi, în insule şi promontorii de oglindă strălucitoare, vitrina părea să conţină toate felurile de flacoane şi de cutii fanteziste făcute vreodată. Se vedeau creme, pudre, săpunuri şi colonie pentru orice anotimp şi orice ocazie. Parfum în sticluţe înalte şi subţiri, ce păreau gata să cadă la o adiere, parfum în fiole minuscule de culoare pastel, legate la gât cu panglici elegante de mătase, ca fetiţele la lecţia de dans. Obiectul cel mai de preţ părea ceva foarte mic şi simplu, o sticlă turtită, de culoarea chihlimbarului. Se afla la exact înălţimea privirii şi avea mult loc în jur. Eticheta te informa că era „Gillerlain Regal, Şampania parfumurilor”. Hotărât, merita s-o cumperi. Puneai o picătură în gropiţa gâtlejului şi perlele roz purtate de doamne începeau să cadă pe lângă tine ca ploaia de vară.

O blondă micuţă şi nostimă şedea într-un colţ îndepărtat, la un panou telefonic, în dosul unui grilaj şi la adăpost de orice primejdie. La un birou plat, pe aceeaşi direcţie cu uşa, şedea o damicelă bine, înaltă, brunetă şi subţirică, al cărei nume, judecând după placa gravată solemn pe birou, era domnişoara Adrienne Fromsett.

Era îmbrăcată într-un taior gri-deschis, de lucru, cu o bluză albastru-închis, la care purta o cravată bărbătească tot albastră, dar într-o nuanţă mai pală. Marginile batistei împăturite ce-i ieşeau din buzunarul de la piept al taiorului erau atât de ascuţite încât puteai tăia pâine cu ele. La încheietura mâinii avea o brăţară, asta fiind singura ei bijuterie. Părul negru pieptănat cu cărare i se revărsa uşor în bucle frumos aranjate. Avea un ten curat ca de ivoriu, sprâncene destul de severe iar ochii mari şi negri, lăsau impresia că s-ar fi putut anima la momentul potrivit.

Mi-am pus pe biroul ei cartea de vizită – nu cea cu o mitralieră în colţ – şi i-am spus că voiam să-l văd pe domnul Derace Kingsley. A aruncat o privire pe cartea de vizită şi m-a întrebat:

— Ai întâlnire cu patronul?

— Nu.

— E foarte greu să-l vezi pe domnul Kingsley dacă n-ai aranjat acest lucru dinainte.

N-aveam cum s-o contrazic.

— Care e obiectul vizitei, domnule Marlowe?

— E personal.

— Aha. Domnul Kingsley te cunoaşte cumva, domnule Marlowe?

— Nu cred. S-ar putea să fi auzit de mine. Ai putea să-i spui că vin din partea locotenentului de poliţie M'Gee.

— Domnul Kingsley îl cunoaşte pe locotenentul de poliţie M'Gee?

Îmi puse cartea de vizită alături de un teanc de scrisori proaspăt bătute la maşină şi cu antetul întreprinderii pe ele. Apoi se lăsă pe spate, îşi puse un braţ pe birou şi începu să răpăie discret cu un stilou mic de aur.

I-am rânjit. Telefonista blondă îşi ascuţi urechile şi zâmbi uşor şi nesigur. Părea glumeaţă şi gata de acţiune, deşi nesigură de ea, ca o pisicuţă într-o casă nouă unde locatarii urăsc pisicile.

— Sper că da, i-am răspuns. Dar poate că-i mai bine să te duci şi să-l întrebi.

Îşi puse rapid iniţialele pe trei scrisori ca să nu arunce cu stiloul în mine. Apoi vorbi fără să mă privească:

— Domnul Kingsley e într-o conferinţă. Am să-i trimit cartea dumitale de vizită când am să am ocazia.

I-am mulţumit şi m-am dus să mă aşez într-un fotoliu de crom şi piele, mult mai confortabil decât părea la prima vedere. Timpul trecea şi se aşternu tăcerea. Nimeni nu veni şi nu plecă.

Mâna elegantă a domnişoarei Fromsett alunecă peste hârtii şi clinchetul surd produs de pisicuţa-telefonistă rupea tăcerea de câte ori opera tabloul telefonic.

Mi-am aprins o ţigară şi-am tras alături o măsuţă cu scrumieră pe ea. Minutele păşeau pe vârful picioarelor, cu degetul la gură. Am cercetat încăperea. Greu să-ţi faci o părere despre o astfel de întreprindere. S-ar fi putut să câştige milioane sau să aibă poliţia în camera din dos, gata să le sigileze seiful ca urmare a falimentului.

După o jumătate de oră şi trei sau patru ţigări, uşa din spatele biroului domnişoarei Fromsett se deschise şi doi bărbaţi ieşiră dinăuntru, mergând de-a-ndoaselea şi râzând. Un al treilea ţinea uşa deschisă şi îi îndemna să râdă. Şi-au dat mâna încântaţi şi primii doi au traversat biroul şi au plecat. Cel de-al treilea îşi abandonă zâmbetul acru de pe faţă părând a nu fi zâmbit niciodată. Era un tip înalt, îmbrăcat într-un costum gri şi nu părea să aibă chef de glumă.

— A telefonat cineva? întrebă el cu o voce aspră şi arogantă.

Domnişoara Fromsett răspunse încet:

— Un domn Marlowe vrea să vă vadă. Din partea locotenentului M'Gee. Într-o chestiune personală.

— Nu-l cunosc, se răsti bărbatul înalt.

Îmi luă cartea de vizită, fără ca măcar să se uite la mine şi intră înapoi în birou. Uşa se închise de la sine cu un pocnet dispreţuitor. Domnişoara Fromsett îmi aruncă un zâmbet trist şi dulceag, iar eu i-am răspuns cu o uitătură obscenă. Am mai fumat o ţigară şi timpul trecu din nou împleticindu-se. Compania Gillerlain îmi devenise dragă la inimă.

Peste zece minute aceeaşi uşă se deschise din nou şi ştabul ieşi din birou cu pălăria pe cap, mârâind ceva în legătură cu o vizită la frizer ca să se tundă. O porni pe covorul chinezesc cu un pas atletic şi vioi, parcurse cam jumătate distanţă până la uşă, apoi făcu stânga împrejur brusc şi se apropie de fotoliul meu.

— Vrei să mă vezi? se răsti el.

Măsura peste doi metri şi n-avea nimic molatec în persoana lui. Avea ochii de culoarea gresiei cu scântei de lumină rece. Trupul lui masiv umplea un costum gri, de flanel moale, cu dungi albe discrete, pe care îl purta cu eleganţă. Aerul lui îţi sugera că aveai de-a face cu o persoană dificilă.

M-am sculat de pe fotoliu.

— Dacă sunteţi domnul Derace Kingsley, da.

 

[1]Acţiunea romanului se petrece în timpul celui de-al doilea război mondial (n. tr.).