CAPITOLUL 1
Glasul de la telefon pare tăios şi imposibil de contrazis, dar nu înţeleg prea bine ce spune – mai întâi fiindcă ţin receptorul invers. Îl pun cu o mişcare nu prea dibace în poziţia normală.
— Mă auziţi ? Aici e Clyde Umney, avocatul !
— Clyde Umney, avocatul ?
— Dumneata eşti Marlowe ?
— Da, cred că da.
Mă uit la ceasul de la mână. E ora şase jumătate dimineaţa, dar parcă n-am dormit deloc.
— Încearcă să fii politicos, tinere !
— Iertaţi-mă, domnule Umney, nu mai sunt tânăr. Sunt bătrân, obosit, şi n-am în mine nici un strop de cafea. Cu ce vă pot fi de folos ?
— Doresc să te duci la gară la ora opt, când soseşte expresul Super Chief. Printre călătoare se află o tânără pe care vreau s-o urmăreşti până se va stabili undeva. După asta, mă anunţi imediat. Clar ?
— Nu.
— De ce ? ! se înfurie el.
— Nu-s prea sigur că pot să îndeplinesc o astfel de misiune.
— Aici e Clyde Um...
Nu-l las să-şi termine fraza.
— Opriţi-vă sau încep să fac urât. Spuneţi-mi mai bine despre ce e vorba. Poate că ar fi bine să vă adresaţi altcuiva. N-am lucrat niciodată pentru F.B.I.
— Ei... secretara mea, domnişoara Vermilyea, te va căuta peste o jumătate de oră la biroul dumitale. O să-ţi dea toate informaţiile de care ai nevoie. E o persoană foarte pricepută. Vreau să cred că pot să spun şi despre dumneata acelaşi lucru.
— Sunt mult mai competent după ce-mi iau micul dejun.
Aşa că mai bine spuneţi-i să vină aici.
Îi dau adresa mea din Yucca Avenue şi îi explic cum se ajunge.
— Unde anume ?
— Foarte bine, zice el cu inima îndoită, dar să nu uiţi niciodată că femeia respectivă nu trebuie să-şi dea seama că o urmăreşti. E absolut esenţial. Afacerea asta mi-a fost încredinţată de un important birou de avocaţi din Washington. Domnişoara Vermilyea are să-ţi dea un avans pentru cheltuielile pe care o să le ai şi un aconto. Mă bazez pe dumneata. Şi hai să nu mai pierdem timpul cu discuţii inutile.
— O să fac tot ce pot, domnule Umney.
Pun receptorul în furcă. Reuşesc cu chiu, cu vai să mă extrag din pat şi fac un duş şi mă rad. Tocmai sunt cu nasul în a treia ceaşcă de cafea, când se aude soneria.
— Sunt domnişoara Vermilyea, secretara domnului Umney, vesteşte o voce mai curând acră.
— Fiţi bună şi intraţi ?
Pe legea mea că e o bucăţică faină ! E îmbrăcată într-un impermeabil alb, nu poartă pălărie, are părul blond platinat, cizmuliţe asortate cu impermeabilul, umbrelă telescopică din material plastic şi doi ochi albaştri-cenuşiu, care mă sfredelesc de parcă aş fi rostit vreo vorbă nepotrivită. O ajut să-şi scoată impermeabilul. Miroase frumos a parfum bun. Picioarele – în măsura în care-mi pot da seama – oferă o privelişte plăcută de admirat. Are nişte ciorapi ţesuţi parcă din pânză de păianjen. Îi privesc picioarele cu destul interes, chiar şi când le încrucişează, stând cu ţigara în mână şi aşteptând să-i dau un foc.
— Christian Dior, zice ea citind în mine ca într-o carte. Nu suport niciodată altceva. Vă rog însă să-mi daţi un foc.
— Mai purtaţi însă o grămadă de lucruri astăzi, îi răspund eu şi îi aprind ţigara.
— Nu-mi place să mi se facă niciodată curte de dimineaţă.
— Şi care e ora care vă convine, domnişoară Vermilyea ?
Mi se acordă cinstea unui surâs mai curând amuzat, pe
urmă scotoceşte în poşetă şi îmi aruncă un plic galben.
— Înăuntru se află tot ce vă trebuie.
— Ei... chiar tot ce-mi trebuie ?
— Ajunge, şmechere ! Ştiu la ce mă pot aştepta de la unul ca tine. Îţi închipui poate că domnul Umney te-a ales ? Câtuşi de puţin ; eu sunt aceea. Şi încetează să te benoclezi la picioarele mele.
Deschid plicul. Înăuntru se află un altul închis şi două cecuri pe numele meu. Pe primul dintre ele, de două sute cincizeci de dolari stă scris : „Aconto la onorariul pentru servicii profesionale”; celălalt e de 200 de dolari : „Avans pentru cheltuielile lui Philip Marlowe”.
— Trebuie să-mi justifici fiecare gologan, mă pune în gardă domnişoara Vermilyea. Băuturile nu se decontează.
Nu deschid încă plicul celălalt.
— Ce-l face să creadă pe Umney că voi accepta o misiune despre care nu ştiu nimic ?
— O s-o accepţi. Nu are de ce să-ţi fie frică. Îţi dau cuvântul meu de onoare.
— Şi mai ce ?
— Mai vorbim noi odată la un pahar într-o seară ploioasă, dacă n-am altceva mai bun de făcut.
— Fie.
Deschid celălalt plic. Înăuntru e fotografia unei femei tinere. Are o nonşalanţă naturală sau o mare obişnuinţă de a poza. Părul e mai curând întunecat, poate roşcovan, frunte înaltă şi bombată, ochi cu privire gravă, umerii obrazului înalţi, gură mică. Un chip cu trăsături fine, un pic crispate :
în orice caz, nu un chip de femeie fericită.
— Întoarce-o, îmi zice domnişoara Vermilyea.
Pe spatele fotografiei sunt dactilografiate impecabil următoarele informaţii:
„Nume : Eleanor King. Înălţimea : 1 m. 65. Vârsta : în jur de 29 ani. Părul: brun-roşcat întunecat, ondulat natural. Are ţinută dreaptă, vorbeşte cu o voce egală, pronunţă bine fiecare cuvânt. Este elegantă fără ostentaţie. Machiaj discret. N-are cicatrici vizibile. Ticuri: clipeşte din ochi; îşi scarpină
palma de la mâna dreaptă când se enervează. Stângace, dar ascunde asta cu abilitate. Joacă bine tenis, înoată şi plonjează la perfecţie, rezistă la alcool. Fără cazier, dar are dosar”.
— A fost la închisoare, zic eu ridicând ochii spre domnişoara Vermilyea.
— Nu ştiu nimic în plus faţă de ce e scris acolo. Dumneata nu trebuie decât să ţii cont de instrucţiuni.
— Nu ţine, domnişoară. La 29 de ani, o fată frumoasă ca asta ar trebui să fie măritată. Or, nu văd la mâna ei nici un inel sau alt soi de bijuterii. Asta mă pune pe gânduri.
Aruncă o privire la ceas.
— Mai bine ţi-ai bate capul cu aşa ceva în drum spre Union Station. Nu mai e prea mult până la venirea trenului.
Se ridică. O ajut să-şi pună impermeabilul alb şi-i deschid uşa.
— Ai maşină ?
— Da. (În prag se întoarce). E ceva care-mi place la dumneata – nu te dai la femei. Şi apoi, eşti bine crescut... când vrei.
— Mi se pare jalnic să te dai la femei.
— Dar în acelaşi timp îmi şi displace ceva la dumneata. Ghiceşti ?
— Îmi pare rău, n-am cea mai mică idee. Sunt unii care-mi reproşează al dracului simplul fapt de a mă fi născut.
— Nu asta am vrut să spun.
Cobor scara în spatele ei şi îi deschid portiera maşinii. Un nenorocit de Cadillac Fleetwood. Îmi face un scurt semn cu capul şi o clipă mai târziu o ia din loc.
Urc din nou la mine şi azvârl câteva boarfe într-o geantă de voiaj. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de ele...
