PDF Ramas bun pentru vecie de Raymond Chandler carti politiste autori straini

ând l-am întâlnit întâia oară pe Terry Lennox era beat mort într-un Rolls-Royce Silver Wraith aflat în faţa barului The Dancers. Paznicul îi scosese maşina din parcaj şi era silit să ţină portiera deschisă fiindcă picio­rul stâng al lui Terry Lennox se bălăbănea pe afară ca şi când tipul ar fi uitat că mai are şi aşa ceva. Părea tinerel, atâta doar că părul îi era albicios cum sunt oasele bine uscate. Se vedea după ochi că e beat turtă. Altfel însă nu arăta rău, îmbrăcat în smoching şi semănând aidoma cu toţi papiţoii ce-şi cheltuiesc banii într-o bombă care doar pentru asta există.

Lângă el era o tipă. Avea un păr de o frumoasă nuanţă roşcată, un zâmbet distant şi un vizon albăstrui pe umeri care aproape că făcea ca Rolls-Royce-ul să nu se deosebească de altă maşină. Fără să reuşească însă. Nici o maşină nu poate să se asemene cu un Rolls.

Tipul de la parcare, cum se întâmplă de obicei, era cam golănos, cu o hăinuţă albă şi cu numele restaurantului brodat pe piepţi cu aţă roşie. Tocmai începea să se cam sature.

— Alo, domnu', îi spunea el cam enervat lui Terry, n-aţi vrea să băgaţi picioruşu' ăla în maşină ca să închid şi eu uşa? Că altfel o las deschisă şi picaţi afară de tot!

Privirea pe care i-o aruncă fata putea să-l străpungă şi să iasă afară de un cot prin partea cealaltă. Şi totuşi nu-l băgă în sperieţi. La The Dancers au destui clienţi care să-i trezească la realitate pe cei legănaţi de iluzii despre influenţa grămezilor de bani asupra personali­tăţii omului.

Tocmai atunci intra în parcaj o maşină sport decapo­tabilă – o marcă străină – şi din ea ieşi un tip care-şi aprinse cu bricheta de bord o ţigară interminabilă. Purta o cămăşuţă ecosez, pantaloni galbeni şi cizme de călărie.

Se îndreptă către intrarea barului împrăştiind nori de smirnă parfumată, fără să se deranjeze măcar să arunce o privire Rolls-Royce-ului. Îl ignoră ca şi când ar fi fost o vechitură. Se opri în capul scărilor care duceau pe terasă şi-şi înfundă un monoclu în ochi. Fetei îi străfulgera deodată un gând.

— Mi-a venit o idee grozavă, dragă. De ce nu mergem cu taxiul până la tine să scoatem decapotabilul din garaj? E o seară aşa de mişto pentru o plimbare de-a lungul coastei până la Montecito. Ştiu eu acolo nişte tipi care dau petreceri afară, lângă piscină.

Băiatul cu părul ca oasele bine uscate răspunse poli­ticos:

— Îmi pare nespus de rău, dar nu mai am automobilul. A trebuit să-l vând.

După cum vorbea n-ai fi zis că a băut altceva decât suc de portocale.

— L-ai vândut, iubiţel? Cum adică?

Se îndepărtă de el către marginea maşinii, dar asta nu era nimic faţă de cât i se depărtase vocea.

— Vreau să spun că am fost silit să-l vând, spuse el. Pentru a avea ce mânca.

— Aa, da.

De data asta parcă nici îngheţata nu s-ar mai fi topit în guriţa ei. Paznicul îl situa acum pe papiţoiul albicios într-o categorie mai accesibilă lui: săracă.

— Uite ce e, neamule, eu am treabă la altă maşină, îi zise el. Ne vedem noi altă dată, eventual.

Şi lăsă portiera să se deschidă larg. Beţivanul se ros­togoli şi ateriză direct pe asfalt, taman pe fundul panta­lonilor. Aşa că m-am apropiat şi m-am băgat pe fir. Ştiu prea bine că-i o greşeală să te amesteci în treburile unui beţiv. Chiar dacă te place şi te ştie, când se trezeşte mai întotdeauna îţi trage un picior. L-am apucat de subsuori şi l-am ridicat în picioare.

— Vă mulţumesc din tot sufletul, spuse el politicos.

Între timp fata trecuse la volan.

— Când se-mbată devine îngrozitor de britanic! spuse ea cu o voce în care răsună cel mai pur oţel inoxidabil. Vă mulţumesc că l-aţi prins.

— O să v-ajut să-l aşezăm pe bancheta din spate, i-am zis.

— Îmi pare rău, dar am întârziat la o întâlnire impor­tantă.

Ambreie şi Rolls-ul începu să demareze.

— Un câine de pripas, nimic mai mult, adăugă ea cu un zâmbet glacial. Poate-i găsiţi dumneavoastră un cămin. A rămas fără casă.

Şi Rolls-ul porni pe alee, ieşi în bulevardul Sunset, coti la dreapta şi dispăru. Când s-a înapoiat paznicul, eu încă mă mai uitam după fată şi-l ţineam în braţe pe beţivul care acum dormea dus.

— Mă rog, unii aşa înţeleg să se poarte, m-am adresat eu hăinuţei albe.

— Cred şi eu, zise el cinic. De ce să le iroseşti pe un matol? Vreau să zic, toate rotunjimile alea.

— Îl ştii?

— Am auzit-o pe damă zicându-i Terry. Altfel, să mă ia dracu dacă-l ştiu. Însă n-am mai mult de două săptămâni de când sunt aici.

— Adu-mi, te rog, maşina, i-am zis dându-i bonul.

Până să-mi aducă bătrânul meu Oldsmobile mi s-a părut că ţin în braţe un sac cu plumb. Hăinuţa albă mă ajută să-l urc pe perna din faţă. Sacul de plumb deschi­sese un ochi, ne mulţumi şi adormi la loc.

— E cel mai politicos beţiv pe care l-am cunoscut vreodată.

— Pe aici vin de tot soiul, de toate mărimile şi culo­rile, răspunse hăinuţa albă. Nici unul nu face măcar două parale. Asta parcă a avut o operaţie estetică, sau cam aşa ceva.

— Mda.

I-am dat un dolar şi mi-a mulţumit. Avea dreptate în privinţa operaţiei estetice. Obrazul drept al noului meu prieten era ţeapăn, albicios şi brăzdat de cicatrici sub­ţirele, abia vizibile. De-a lungul lor pielea părea sticloasă. Chirurgie reparatorie, şi încă o operaţie destul de serioasă.

— Şi ce ai de gând să faci cu el?

— Îl iau la mine să-l trezesc – măcar atât cât să-mi spună unde stă.

Hăinuţa aibă zâmbi larg.

— N-ai decât, dacă vrei să fii fleţ. Eu l-aş arunca în primul şanţ şi aş roi-o. Sugativele astea nu-ţi dau decât bătaie de cap şi nici o bucurie. Eu am părerile mele despre chestiile astea. Cu concurenţa asta aşa tăioasă omu' trebe să-şi cruţe puterile ca să se apere la o adică.

— Ceea ce se cheamă c-ai izbutit, văd!

Rămase cam nedumerit şi numai după aceea înţelese destul ca să se înfurie, dar între timp eu mă urcasem în maşină şi pornisem. Avusese dreptate însă, cel puţin în parte. Terry Lennox mi-a adus probleme cu duiumul. Dar, la urma urmelor, de asta mă şi ocup.

În anul acela locuiam pe bulevardul Yucca, înspre Laurel Canyon. Casa era mititică, într-o fundătură de pe o colină. Avea o scară lungă de lemn de segvoia până la uşa de intrare şi un pâlc de eucalipţi chiar vizavi. Cucoana care mi-o închinase mobilată plecase în Idaho ca să stea un timp la fiica ei rămasă văduvă. Chiria nu era mare, fie din cauză că proprietăreasa voia să se poată întoarce când avea chef, fie din cauza scărilor. Îmbătrânise şi nu prea mai era în stare să le ia în piept ori de câte ori venea acasă.

Greu, dar până la urmă l-am cărat pe beţivan în sus pe scări. Îşi dădea toată silinţa să mă ajute dar picioarele îi erau ca de cauciuc şi adormea mereu în mijlocul câte unei propoziţii politicoase, de scuze. Am descuiat, l-am târât înăuntru, l-am trântit pe o canapea lungă, am aruncat o pătură peste el şi l-am lăsat să doarmă. Timp de un ceas mi-a sforăit ca un caşalot. Apoi s-a sculat brusc şi s-a năpustit în baie. Când a ieşit, mi-a aruncat o privire scrutătoare, cam crucişă, şi s-a întrebat cu glas tare unde dracu' se află. I-am explicat. Mi-a spus că-l cheamă Terry Lennox, că locuieşte într-o garsonieră mobilată în Westwood şi că nu-l aşteaptă nimeni. Vorbea clar, fără să i se împleticească limba.

Îmi spuse că nu i-ar strica nişte cafea tare. I-am adus-o şi a sorbit-o cu grijă, ţinând bine farfurioara sub ceaşcă.

— Cum de-am ajuns aici? mă întrebă privind în jur.

— Ai căzut dintr-un Rolls la barul The Dancers. Iubita ţi-a plecat.

— După cum se vede. Fără îndoială, avea toate moti­vele s-o facă.

— Eşti englez?

— Am stat o vreme pe la ei. Dar nu m-am născut acolo. Dacă-mi permiţi, aş vrea să chem un taxi şi să plec.

— Te aşteaptă unul jos.

Coborî scările fără ajutor. Până la Westwood nu spuse mare lucru decât că sunt foarte amabil şi că îi pare rău că s-a dat în spectacol şi că mi-a căzut pe cap. O spusese probabil atât de des şi la atâţia oameni, încât devenise aproape un automatism.

Garsoniera lui era mică, impersonală şi plină de mobilă, de parcă abia în după-amiaza aceea s-ar fi mutat în ea. Pe o mescioară din faţa unei canapele cu o tapiţerie de un verde crud era o sticlă de whisky pe jumătate goală, gheaţă topită într-un castron, trei sticle goale de apă gazoasă, două pahare şi o scrumieră de sticlă plină de mucuri mânjite şi nemânjite de ruj. Prin garsonieră nu era nici o fotografie şi nici un lucru cât de cât personal. Ca şi când ar fi fost o odaie de hotel închiriată pentru o întâlnire sau pentru un rămas bun, pentru un pahar de băutură şi o conversaţie, sau pentru a-ţi aduce o damă. Nu arăta deloc ca locuinţa cuiva.

Mi-a oferit ceva de băut, dar am zis nu, mulţumesc. Nu m-am aşezat. La plecare, mi-a mai mulţumit o dată – dar în aşa fel încât parcă nici nu l-aş fi cărat până în vârful unui munte, dar nici că ar fi fost un fleac. Era încă destul de nesigur şi cam jenat, dar al dracului de politicos. A stat în prag până a venit liftul şi m-a văzut intrând în el. Orice se putea spune despre el, dar nu că e prost-crescut.

Nu mai pomenise de fată. Şi nici că n-are slujbă sau vreo perspectivă şi că din ultimii sau penultimii dolari plătise nota la bar pentru o damă de lux care nici măcar nu-şi pierduse vremea aşteptând să vadă că nu-i azvârlit la puşcărie de vreo patrulă de poliţişti sau bătut măr de vreun taximetrist parşiv şi aruncat pe un loc viran.

Coborând cu liftul, mi-a venit ideea să mă întorc şi să-i iau sticla cu whisky. Dar nu era treaba mea şi oricum, n-avea nici o valoare. Dacă au ei chef, tot îşi fac rost de băutură. M-am întors acasă muşcându-mi buzele. În meseria mea se cuvine să fii dur, dar individul avea ceva care mă înduioşa. Nu ştiu anume ce – doar dacă nu era cumva părul alb sau obrazul plin de cicatrici, vocea limpede sau politeţea. Poate că asta era destul. Oricum, nu aveam prea multe şanse de a-l mai întâlni. Cum spusese şi fata, nu era decât un câine de pripas.