Era pe la unsprezece dimineaţa, la mijlocul lui octombrie, soarele nu strălucea, iar în aerul limpede de pe dealuri plutea ameninţarea unei ploi torenţiale. Purtam un costum albastru-deschis, cămaşă, cravată şi batistă la buzunarul de la piept toate de culoare închisă, pantofi negri, şosete negre de lână cu baghete albastru-închis. Eram pus la punct, curat, bărbierit şi necherchelit şi nu-mi păsa dacă cineva îşi dădea seama. Eram imaginea ideală a unui detectiv particular bine îmbrăcat. Făceam o vizită unei averi de patru milioane de dolari.
Holul principal al casei Sternwood era înalt de două etaje. Deasupra uşilor de la intrare, destul de încăpătoare ca să îngăduie trecerea unei turme de elefanţi indieni, pe un vitraliu larg, un cavaler în armură neagră salva o doamnă legată de un pom, goală puşcă, dar acoperită decent de un păr foarte lung. Cavalerul ridicase vizorul căştii ca să fie politicos şi moşmonea, fără succes însă, la nodurile frânghiei cu care era legată doamna de pom.
Am rămas locului şi mi-am spus că dac-aş fi locuit în acea casă, mai devreme sau mai târziu, aveam să mă caţăr acolo să-i dau o mână de ajutor. Nu părea să depună un real efort.
La capătul holului se găsea un glasvand, iar în dosul lui o pajişte vastă, cu iarbă verde ca smaraldul, ajungea până la un garaj alb, în faţa căruia un şofer tânăr, subţirel şi brunet, încălţat cu cizme negre şi lucioase, ştergea un automobil Packard maron, decapotabil. În dosul garajului se vedeau mai mulţi arbuşti, tunşi cu grijă ca nişte pudeli. În dosul arbuştilor – o seră cu acoperişul boltit. Apoi alţi arbuşti, iar în fund de tot, conturul ferm, inegal şi plăcut al dealurilor.
În dreapta holului, o scară fără rampă şi cu trepte din dale urca spre o galerie cu grilaj de fier forjat şi spre un alt vitraliu cu legendă. Scaune încăpătoare şi necapitonate, cu perne rotunde din plus roşu, ocupau nişele de pe întreg peretele. Nu părea să fi stat vreodată cineva pe ele. În mijlocul peretelui din stânga, se afla un imens cămin gol, cu un paravan de aramă în faţă, compus din patru plăci mobile, iar deasupra căminului o consolă de marmură cu amoraşi la colţuri. Deasupra consolei atârna un portret în ulei, iar deasupra portretului, dispuse cruciş şi încadrate sub geam, două fanioane de cavalerie, zdrenţuite de gloanţe şi mâncate de molii. Portretul reprezenta un ofiţer în mare ţinută, pozând ţeapăn în uniforma de pe vremea Războiului Mexican. Ofiţerul avea barbişon negru, tuns cu grijă, mustăţi negre arcuite, ochi fierbinţi, aspri şi negri ca smoala şi aspectul general al unui om cu care e preferabil să fii în relaţii bune. Mi-am zis că putea fi bunicul generalului Sternwood. Greu de crezut să fi fost chiar generalul, deşi auzisem că era mult prea bătrân ca să aibă două fete, ambele la vârsta primejdioasă din jurul a douăzeci de ani.
Priveam acei ochi negri şi fierbinţi când, undeva în spatele scărilor, se deschise o uşă. Nu se întorcea majordomul. Era o fată.
Avea douăzeci de ani, un trup mic şi delicat, deşi părea voinică. Purta pantaloni albastru-deschis şi o prindeau. Când păşea, părea că pluteşte. Părul castaniu şi fin era tăiat mult mai scurt decât cerea moda zilei, a buclelor de paj, ondulate înăuntru. Când m-a privit, i-am remarcat ochii cenuşii ca gresia şi aproape inexpresivi. S-a apropiat, mi-a zâmbit cu buzele şi i-am văzut dinţii mici, ascuţiţi, ca ai veveriţelor, albi cum e pieliţa proaspătă de portocală şi strălucitori ca porţelanul. Sclipeau între buzele subţiri şi prea întinse. Faţa ei pală nu arăta prea sănătoasă.
— Eşti înalt, nu? zise ea.
— Nu cu intenţie.
Ochii i se rotunjiră. Era nedumerită. Reflecta. Îmi puteam da seama, deşi ne cunoşteam doar de câteva clipe, că reflectatul va constitui întotdeauna o poveste pentru ea.
— Eşti arătos. Sunt sigură că ştii.
Am bombănit.
— Cum te cheamă?
— Reilly, i-am răspuns. Doghouse Reilly.
— Ce nume caraghios!
Îşi muşcă buza, îşi înclină niţel capul într-o parte şi-mi aruncă o privire lungă. Îşi coborî pleoapele până ce genele îi atinseră obrajii, apoi le ridică iar, ca pe o cortină la teatru. Cunoşteam prea bine trucul ăsta. Se aştepta să mă întind pe spate, cu toate patru labele în sus.
— Eşti cumva boxer? mă întrebă, văzând că nu mă las pe spate.
— Nu chiar. Sunt detectiv.
— De... De... Clătină furioasă din cap, iar culoarea vie a părului străluci în lumina cam anemică din holul imens – îţi baţi joc de mine.
— Hm.
— Ce-ai zis?
— Hai, las-o. M-ai auzit.
— N-ai zis nimic. Mă agasezi groaznic.
Îşi ridică degetul mare şi-l muşcă. Era un deget cu o formă ciudată, subţire şi ascuţit, ca un deget suplimentar şi fără îndoială la prima falangă. Îl muşcă şi-l supse încet, învârtindu-l în gură, ca un sugaci cu un biberon.
— Eşti grozav de înalt, spuse ea.
Apoi chicoti, cuprinsă de o veselie secretă. Pe urmă îşi întoarse corpul încet, cu o mişcare felină, fără să-şi ridice tălpile. Mâinile îi căzură moi de-a lungul trupului. Se aplecă spre mine pe vârful picioarelor. Mi-a căzut drept în braţe. A trebuit s-o prind, căci altminteri şi-ar fi spart capul pe dalele de marmură. Am prins-o de subsuori şi picioarele îi cedară imediat. A trebuit s-o ţin strâns ca s-o ţin drept. Îşi lipi capul de pieptul meu, începu să şi-l frece şi chicoti.
— Şmechere, chicoti ea. Dar şi eu sunt şmecheră.
Nu i-am răspuns. Majordomul alese exact acel moment ca să se întoarcă prin glasvand şi să mă vadă cu ea în braţe.
N-a părut jenat. Era un tip înalt, slab, cu păr argintiu, de vreo şaizeci de ani sau puţin mai mult. Ochii lui albaştri te priveau extrem de distant. Avea pielea netedă, lucioasă şi se mişca asemenea unui om cu muşchi foarte solizi. Înaintă încet spre noi, iar fata se smulse din braţele mele. Străbătu ca un fulger odaia, ajunse la piciorul scărilor şi le sui ca o căprioară. Dispăru mai înainte ca eu să fi apucat să respir odată ca lumea.
Majordomul rosti cu o voce neutră:
— Vă aşteaptă generalul, domnule Marlowe.
Mi-am ridicat bărbia din piept şi-am dat din cap.
— Cine-i fata?
— Domnişoara Carmen Sternwood, domnule.
— Ar trebui s-o înţărcaţi. Pare destul de mare.
M-a privit cu o politeţe gravă şi-a repetat cele spuse.
