În faţa uşii era parcată o limuzină nou-nouţă, un De Soto gri de nuanţa aluminiului. Am trecut pe lângă ea, am urcat trei trepte, am intrat printr‑o uşă cu vitraliu deasupra şi am mai urcat trei trepte mochetate. Am apăsat soneria de pe perete.
Instantaneu, o duzină de voci canine începură să zguduie acoperişul. În timp ce câinii lătrau, urlau şi chelălăiau, mă uitam la nişa în care se găsea un mic birou cu rulou, şi la camera de aşteptare cu fotolii de piele. Mai erau trei diplome atârnate pe un perete şi o masă pe care se aflau răsfirate câteva numere din Gazeta câinilor de rasă.
Cineva linişti câinii, undeva în spate, apoi se deschise o uşă şi un bărbat mărunţel, cu o faţă plăcută, îmbrăcat într‑un halat gros, cafeniu şi şlapi cu tălpi de cauciuc, apăru cu un zâmbet plin de solicitudine pe o mustăcioară tip creion.
Se uită la mine, în jurul meu, apoi chiar pe sub mine, dar fără să găsească vreun câine. Zâmbetul îşi mai reduse din amploare. Îmi spuse:
— Aş vrea să‑i dezvăţ de obiceiul ăsta, dar nu pot. De fiecare dată când se aude soneria, se pun pe lătrat. Se plictisesc şi ştiu că sunetul soneriei înseamnă vizitatori.
— Da, am mormăit eu şi i‑am întins o carte de vizită. A citit ce scria pe ea, a întors‑o şi a privit‑o pe spate, apoi a întors‑o la loc şi a citit‑o din nou.
— Detectiv particular, spuse el gânditor, lingându‑şi buzele umede. Ei bine, eu sunt doctorul Sharp. Ce pot face pentru dumneata?
— Caut un câine furat.
Ochii lui mă fulgerară; gura lui mică se strânse şi încet‑încet faţa i se înroşi. Am spus:
— Nu vreau să zic că dumneata ai furat câinele, doctore. Aproape oricine ar putea plasa un câine într‑un loc ca ăsta, iar dumneata n‑ai cum să ştii cu siguranţă dacă îi aparţine sau nu, corect?
— S-ar putea ca unora să nu le placă ideea, zise el înecat. Ce fel de câine?
— Un câine poliţist.
Trase o dungă cu vârful şlapului pe mocheta subţire, apoi
privi într‑un colţ al tavanului. Roşeaţa îi dispăruse de pe faţă,
lăsând loc unei palori stinse. După un timp, spuse:
— Nu am decât un singur câine poliţist aici, şi îi cunosc stăpânii. Aşa că, mă tem că…
— Deci n‑o să fie nici o problemă dacă mă uit puţin la el, i‑am tăiat‑o eu, pornind spre uşa pe care intrase el.
Doctorul Sharp nu se mişca. Zgâria în continuare mocheta.
— Nu ştiu dacă e bine, spuse el gânditor. Poate ceva mai târziu, în cursul zilei.
— Acum ar fi cel mai potrivit pentru mine, am spus, şi am pus mâna pe clanţa uşii.
Traversă rapid camera spre micul birou şi întinse mâna spre telefon.
— O să… o să chem poliţia, dacă îndrăzneşti, spuse el repede.
— Minunat, am zis. Cere‑l pe şefu' ăl mare, pe Fulwider. Spune‑i că aici e Carmady. Vin chiar de la el din birou.
Doctorul Sharp îşi luă mâna de pe telefon. I‑am rânjit şi am frecat o ţigară între degete.
Îşi ţuguie buzele, se uită o vreme la sugativa de pe birou, se jucă puţin cu un colţ al ei, îndoindu‑l, apoi netezindu‑l, se îndreptă, traversă camera în pantalonii săi albi, deschise uşa de lângă mine şi trecurăm într‑un hol cenuşiu, foarte strâmt.
Printr‑o uşă deschisă se vedea o masă de operaţii. Trecurăm pe lângă ea şi intrarăm într‑o cameră cu ciment pe jos, cu un încălzitor cu gaz într‑un colţ, având deasupra o oală cu apă, iar de‑a lungul unui întreg perete, două rânduri de cuşti cu uşile făcute dintr‑o plasă solidă de sârmă.
Câini şi pisici ne priveau în tăcere, plini de speranţe, din spatele gratiilor. Un Chihuahua minuscul pufnea înghesuit într‑o pisică persană roşcată uriaşă, cu un fular alb în jurul gâtului. Un Scottie cu o figură tristă, o potaie cu pielea julită pe un picior, o Angora cenuşie şi mătăsoasă, un Sealyham, alte două potăi, un foxterier cu botul lung şi negru ca o ţeavă de revolver. Acesta din urmă avea o figură total dezamăgită.
Toţi aveau boturile umede, ochii strălucitori şi păreau foarte curioşi să afle al cui vizitator eram.
Astea‑s jucării, doctore, am mârâit eu după ce i‑am trecut
scurt în revistă. Eu vorbesc de un câine poliţist. Cenuşiu cu negru, nu cafeniu. Sex bărbătesc, nouă ani. Caracteristici excelente, mai puţin talia, care e ceva mai mică decât normal.
Te plictisesc?
Se holbă la mine şi făcu un gest de om nenorocit.
— Da, dar… murmură el. Pe aici.
Am ieşit din încăpere. Animalele arătau foarte dezamăgite din cauza asta, mai ales Chihuahua, care se căţărase pe plasa de sârmă aproape până sus. Am ieşit din clădire pe uşa din spate, într-o curte betonată, cu două garaje în faţă. Unul era gol. Celălalt avea uşa puţin crăpată. Era o boxă destul de întunecoasă, în fundul căreia un câine mare şi‑a zornăit lanţul în timp ce îşi aşeza botul pe salteaua veche care îi servea de culcuş.
— Ai grijă, spuse Sharp. Câteodată e foarte rău. L‑am ţinut înăuntru, dar îi speria pe ceilalţi.
Am intrat în garaj. Câinele a mârâit: Am mers spre el şi s‑a smucit, până ce lanţul s‑a întins, cu un zgomot metalic. Am vorbit cu el:
— Salut, Voss. Dă noroc eu mine.
Şi‑a lăsat din nou botul pe saltea. Urechile i se ridicaseră pe jumătate, dar nu se mişca. Avea ochii de, lup, cu pleoape negre. Şi‑a întins spinarea curbată şi puţin prea scurtă şi a început să se dea jos de pe saltea. I‑am zis:
— Hai, băiete, dă laba.
I‑am întins‑o pe a mea. Din uşă, veterinarul îmi spunea să am grijă. Câinele se ridică încet pe labele lui mari şi păroase, îşi ciuli urechile până pe spate, apoi îşi ridică laba stângă din faţă. I‑am luat‑o în mâna şi am scuturat‑o.
Medicul veterinar începu să se vaiate:
— Vai de mine, domnule, e o surpriză pentru mine, domnule… domnule…
— Carmady, i‑am spus. Mda, probabil.
Am mângâiat câinele pe cap şi am ieşit din garaj.
Am intrat în casă şi ne‑am dus în sala de aşteptare. Am dat la o parte câteva reviste şi m‑am aşezat pe un colţ al mesei.
— O.K, i‑am zis. Cum îi cheamă pe tipi şi unde stau?
După un timp de gândire, spuse posomorât:
— Se numesc Voss. S‑au mutat în est şi urmează să trimită după câine după ce se stabilesc acolo.
— Ce drăguţ. Câinele a fost botezat Voss după un aviator
neamţ din timpul războiului. Iar tipii, şi‑au luat numele după câine.
— Crezi că te mint, izbucni agitat omuleţul.
— Î-hî. Te sperii cam prea repede pentru a fi escroc. Părerea, mea e că cineva a vrut să scape de câine. Uite cum sună povestea mea: o fată pe nume Isobel Snare a dispărut de acasă din San Angelo acum vreo două săptămâni. Locuia cu mătuşa ei, o bătrână, doamnă drăgălaşă îmbrăcată în mătase gri, o mătuşică pe care n‑o prosteşte nimeni. În ultima vreme, fata ieşea într‑o companie destul de dubioasă prin tot felul de baruri de noapte şi cazinouri. Bătrâna doamnă a mirosit scandalul, dar n‑a vrut să apeleze la poliţie. Fata nu s‑a mai întors acasă într‑o seară, iar bătrânica n‑a făcut nimic, până ce o prietenă de‑a fetei s‑a nimerit să îi vadă câinele aici. I‑a spus bătrânei şi ea m‑a angajat pe mine – asta pentru că atunci când nepoata a plecat ultima oară de acasă, avea câinele cu ea.
Am strivit restul de ţigară cu călcâiul şi mi‑am aprins alta. Faţa mică a doctorului se făcuse albă ca aluatul. Broboanele de transpiraţie îi sclipeau în mustaţa lui mică şi drăgălaşă. Am continuat cu voce blândă:
— Încă nu e treaba poliţiei, şi am glumit când am zis de şeful Fulwider. Ce‑ai spune să mai păstrăm treaba asta doar între noi, o perioadă?
— Ce… ce vrei să fac? se bâlbâi omuleţul.
— Poate îmi mai spui câte ceva despre câine?
— Da, spuse el grăbit. Omul părea să ţină foarte mult la câine. Un tip care iubeşte sincer câinii. Şi câinele era foarte ataşat de el.
— Atunci o să mai auzi de el, am zis. Şi o să mă anunţi şi pe mine. Cum arăta tipul?
— Era un bărbat, înalt, zvelt, cu nişte ochi negri foarte pătrunzători. Soţia lui era şi ea înalţă şi subţire. Erau îmbrăcaţi bine şi păreau foarte siguri de ei.
— Fata, Snare, e mai degrabă scundă, am zis. Care‑o fi şmecheria?
Îşi lăsă privirea în jos şi nu spuse nimic.
— O.K., am zis. Joacă pe partea mea şi n‑o să te vorbesc de rău. Batem palma?
I‑am întins mâna.
— Bine, sunt cu dumneata, a zis încet, şi mi‑a pus în palmă
o lăbuţă umedă şi rece ca o plătică. I‑am scuturat‑o cu grijă, să
nu i‑o fracturez.
I‑am dat adresa, am coborât în strada însorită şi am luat‑o pe trotuar spre locul unde îmi lăsasem Chryslerul, cam la un bloc distanţă. Am urcat în maşină şi am, tras-o după primul colţ, în aşa fel încât să pot supraveghea limuzina De Soto şi intrarea la Sharp.
Am aşteptat cam o jumătate de oră. Domnul Sharp şi‑a făcut apariţia îmbrăcat în haine de oraş şi a urcat în maşină. A dat colţul şi a intrat pe aleea care trecea prin spatele casei lui.
Am pornit Chryslerul şi am înconjurat clădirea, plantându‑mă la celălalt capăt al aleii.
Mârâiturile, lătrăturile şi chelălăielile se auzeau de la cincizeci de metri. După o perioadă, au încetat. Apoi maşina De Soto a ieşit din curtea betonată şi s‑a îndreptat spre mine, aşa că am plecat de unde eram şi am parcat după primul colţ.
De Soto a luat‑o spre Arguello Boulevard, apoi pe el, spre est. În spatele maşinii se vedea clar un câine mare poliţist, legat şi cu botniţă. Se vedea cum smuceşte din cap, încercând să scape de lanţ.
M‑am luat după De Soto.
