MunshiR
#0

PARTEA ÎNTÂI

          Capitolul l ORIGINILE ŞI TINEREŢEA MEA.

          Printre strămoşii mei se găsesc atât suabi şi ţărani săraci din Westerwald, cât şi silezieni şi westfalieni. Ei făceau parte din marea masă a celor care trăiesc de azi pe mâine. Cu o excepţie: mareşalul1 Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, trăind în concubinaj cu stră-stră-străbuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta cărora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afară.

          Trei generaţii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Pădurea Neagră, ajunsese, la sfârşitul vieţii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comerţ din Germania pentru maşini-unelte şi al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toată bogăţia lui, trăia modest şi se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda şi arta de a-i face să lucreze pentru el şi pe cei care nu-i erau în subordine: un visător din Pădurea Neagră, capabil să stea ore întregi pe o bancă în codru, fără să scoată un cuvânt.

          Celălalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstărit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la modă pe atunci. Deşi a murit de tânăr, el a lăsat o avere datorită căreia cei patru fii ai săi au putut să-şi asigure educaţia şi pregătirea şcolară. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor socială, de începuturile industrializării pe care a cunoscut-o a doua jumătate a secolului al XlX-lea.

          Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminică, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primăvară au acoperit, după cum îmi spunea mama adesea, dangătul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflată în apropiere. După ce în 1892, la vârsta de douăzeci şi nouă de ani, începuse să trăiască pe propriile-i picioare, tatăl meu a devenit unul dintre arhitecţii cei mai solicitaţi din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oraş industrial în plină dezvoltare, în 1900, când s-a căsătorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabilă.

          Stilul cultivat de marea burghezie îşi pusese amprenta şi pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului şi prestigiului de care se bucurau părinţii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat străjuia intrarea. Era o construcţie impunătoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în faţa unei scări pe măsura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi fraţi şi cu mine, să folosim totuşi scara din spate, întunecoasă, îngustă şi abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce căuta pe scara principală, acoperită cu covoare.

          Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre până la bucătărie, sală vastă pe care trebuia s-o străbaţi ca să pătrunzi în zona elegantă a acestei locuinţe de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobilă olandeză şi cu o imitaţie de cămin din faianţă preţioasă de Delft, musafirii erau conduşi într-o cameră mare cu mobilă franţuzească şi piese stil Empire. Păstrez şi astăzi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum şi a grădinii de iarnă, al cărei mobilier fusese cumpărat de tata laTExpoziţia Internaţională de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mână şi un divan acoperit cu macat; palmieri şi alte plante tropicale recompuneau un colţ de lume exotic şi misterios. Aici îşi luau părinţii mei micul dejun şi tot aici tata ne pregătea nouă, copiilor, sandviciuri cu şuncă din Westfalia lui natală. Amintirea pe care o am despre salonul alăturat s-a mai şters, dar sufrageria lambrisată, în stil neogotic, şi-a păstrat, în memoria mea, tot farmecul.

          Părinţii mei au încercat în toate felurile să asigure copiilor lor o tinereţe frumoasă şi fără griji. Dar bogăţia, obligaţiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernantă şi servitori, erau, în acelaşi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinţe. Chiar şi azi mai am senzaţia de artificialitate şi de inconfort pe care mi-o dădea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameţeli, iar uneori leşinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat să mă consulte, a constatat o deficienţă a nervilor vasomotori. Această debilitate s-a transformat într-un handicap psihic şi m-a făcut să percep de tânăr presiunea împrejurărilor exterioare ale vieţii. Sufeream cu aţâţ mai mult cu cât tovarăşii mei dejoacă şi cei doi fraţi erau mai robuşti decât mine şi, răutăcioşi fiind, nu de puţine daţi mă făceau să mă simt inferior lor.

          O insuficienţă stârneşte adesea nişte forţe de sens contrar, în orice caz, aceste dificultăţi au avut darul să mă ghideze în contactele mele cu lumea adolescenţei şi să mă înveţe arta adaptării. Dacă mai târziu am fost tenace şi capabil să mă descurc în mijlocul unor circumstanţe potrivnice şi al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slăbiciunii mele fizice din copilărie.

          Când guvernanta noastră franţuzoaică ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înălţimea statutului nostru social, să fim îmbrăcaţi ireproşabil. Fireşte, n-aveam voie să ne jucăm în parcurile oraşului şi cu aţâţ mai puţin pe stradă. Aşa că ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însăşi casa, înconjurată şi sufocată de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau şi doi sau trei platani oropsiţi, suferind de lipsă de aer, un zid îmbrăcat în iederă şi nişte tufuri strânse într-un colţ, închipuind o grotă. De cum se desprimăvăra, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, şi tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oraş, murdari şi certaţi cu eleganţa, înainte de a merge la şcoală, tovarăşa mea preferată dejoacă era fiica portarului nostru, Frieda Allmendinger. Zăboveam cu plăcere la ea, în locuinţa modestă şi întunecoasă de la mezanin. Atmosfera ce domnea în această familie strâns unită, care se mulţumea cu puţin, exercita asupra mea o atracţie ciudată.