— Ia loc, te rog.
Marie Laurent se aşează în fotoliul adânc de piele.
În timp ce profesorul Kern, desfăcând plicul, se apucă să citească scrisoarea, ea aruncă o privire fugitivă în jur.
Ce cameră sumbră! În schimb aici poţi lucra în linişte: nimic nu-ţi distrage atenţia. Lampa cu abajur luminează doar masa de scris, doldora de cărţi, manuscrise şi corecturi. Mobila grea din lemn de mahon abea se desluşeşte în umbră. Tapetele de culoare închisă par nişte draperii negre. În semiobscuritate licăresc doar titlurile aurii ale cărţilor din dulapurile masive. Pendulul lung al ceasornicului străvechi din perete se leagănă regulat şi lin.
Laurent se uită la Kern şi zâmbi fără voie: profesorul se potrivea de minune cu stilul cabinetului. Greoi şi ursuz, sculptat parcă şi el din mahon, părea un detaliu din mobilă. Ochelarii mari în ramă de baga semănau cu două cadrane, iar ochii de culoarea oţelului se mişcau ca nişte penduluri trecând de la un rând la altul al scrisorii. Nasul dreptunghiular, tăietura dreaptă a ochilor şi a gurii şi bărbia pătrată proeminentă dădeau feţei expresia unei măşti decorative stilizate, creată de mâna unui sculptor cubist.
„Asemenea mască s-ar potrivi pe un cămin”, se gândi Laurent.
— Colegul Sabatier mi-a vorbit de dumneata. Da, am într-adevăr nevoie de un asistent. Eşti medic? Perfect. Patruzeci de franci pe zi. Salariul o dată pe săptămână. Dejun, prânz. Dar cu o singură condiţie…
Profesorul ciocăni uşor cu degetu-i osos în masă şi întrebă pe neaşteptate:
— Dumneata ştii să-ţi ţii gura? Toate femeile sunt vorbăreţe. Dumneata eşti femeie, ceea ce deja e rău. Eşti frumoasă, iar asta e şi mai rău.
— Dar ce legătură…?
— Cea mai directă. O femeie frumoasă e de două ori femeie. Deci are de două ori mai multe cusururi pur feminine. Poţi avea un soţ, un prieten sau logodnic. Şi atunci toate tainele se duc dracului.
— Dar…
— Nici un „dar”! De la dumneata se cere să taci ca peştele. Trebuie să ţii sub tăcere tot ce vei vedea şi auzi aici. Accepţi condiţia asta? Ţin să te previn: nerespectarea ei va avea consecinţe foarte neplăcute pentru dumneata. Foarte neplăcute.
Laurent fu surprinsă şi intrigată în acelaşi timp…
— Accept, dacă toate acestea nu presupun…
— O crimă, vrei să spui? Poţi fi absolut liniştită. Nu te ameninţă nici un fel de răspundere… Cum stai cu nervii?
— Sunt sănătoasă…
Profesorul Kern dădu din cap.
— În familie n-aţi avut alcoolici, neurastenici, epileptici sau alienaţi?
— Nu.
Kern mai dădu o dată din cap.
Degetul său uscăţiv şi subţire apăsă butonul soneriei electrice.
Uşa se deschise fără zgomot.
În semiobscuritatea camerei apăru, ca pe un clişeu fotografic pus la developat, mai întâi albuşul ochilor, apoi faţa lucioasă a unui negru. Părul corbiu şi costumul se contopeau cu draperia neagră a uşii.
— John! Arată-i domnişoarei Laurent laboratorul.
Negrul înclină capul, poftind-o astfel să-l urmeze, şi deschise uşa următoare.
Laurent păşi într-o cameră cufundată în beznă.
Întrerupătorul pocni şi lumina puternică a patru globuri mari mate inundă odaia. Laurent închise ochii fără voie. După semiobscuritatea din cabinet, albeaţa pereţilor o orbea… Licăreau geamurile dulapurilor cu o mulţime de instrumente chirurgicale sclipitoare. Aparate de oţel şi aluminiu de care Laurent nu mai văzuse se distingeau prin strălucirea lor rece. Reflexe gălbui de lumină jucau pe detaliile de aramă lustruită. Tuburi, spirale, retorte, cilindre de sticlă… Sticlă, cauciuc, metal…
În mijlocul camerei era instalată o masă mare de disecţie. Alături de masă – o lădiţă de sticlă; în ea pulsa o inimă omenească. Inima era legată prin tuburi de nişte baloane.
Laurent întoarse capul şi pe neaşteptate zări ceva ce o făcu să se cutremure ca după un şoc electric.
La ea se uita ţintă un cap de om – un cap fără corp.
Capul era fixat pe o placă pătrată de sticlă, susţinută de patru picioruşe înalte şi lucitoare de metal. De la arterele şi vinele retezate porneau tuburi care, trecând prin găurile făcute în sticlă, se uneau câte două şi duceau la baloane. Un tub ceva mai gros ieşea din gât şi comunica cu un cilindru enorm. Cilindrul şi baloanele erau prevăzute cu robinete, manometre şi o mulţime de alte aparate, de care Laurent nu mai văzuse încă.
Capul privea la Laurent atent şi mâhnit, clipind din pleoape. Nu încăpea nici o îndoială: capul despărţit de trup trăia o viaţă independentă şi conştientă.
Deşi zguduită la culme, Laurent observă totuşi că acest cap seamănă uimitor cu capul unui savant chirurg ilustru, mort de curând, cu capul profesorului Dowell, vestit prin experienţele sale de readucere la viaţă a unor organe extirpate de la cadavre proaspete. Laurent asistase nu o dată la strălucitele lui conferinţe publice şi îşi amintea perfect fruntea aceasta înaltă, profilul caracteristic, părul des şi buclat, de culoarea paiului copt, argintat de bruma anilor, ochii albaştri… Da, era capul profesorului Dowell. Numai buzele şi nasul i se subţiaseră, tâmplele şi obrajii i se supseseră, ochii i se înfundaseră mai mult în orbite, iar pielea căpătase o nuanţă galbenă-cafenie de mumie. Însă căutătura îi era vie, gânditoare.
Laurent ca fascinată nu-şi putea rupe privirea de la ochii aceştia albaştri.
Capul îşi mişcă buzele, dar nu se auzi nici un sunet.
Asta însemna deja prea mult pentru nervii fetei. Laurent era cât pe ce să leşine. Negrul îi întinse mâna şi o scoase din laborator.
— Înfiorător, înfiorător… Murmură Laurent, căzând într-un fotoliu.
Profesorul Kern răpăi tăcut cu degetele în masă.
— Spuneţi-mi, acesta nu e cumva capul…
— Profesorului Dowell? Da, e capul lui. Capul lui Dowell, mult stimatului meu confrate mort, pe care eu l-am readus la viaţă. Din păcate, am putut reînvia numai capul. Nu poţi face totul dintr-o dată. Sărmanul Dowell suferea de o boală incurabilă deocamdată. Înainte de moarte el şi-a exprimat dorinţa ca după deces cadavrul său să fie supus experienţelor ştiinţifice, pe care le elaborasem împreună. „Toată viaţa mi-am închinat-o ştiinţei. Vreau ca şi moartea mea să-i slujească ei. Prefer ca în cadavrul meu să scormonească nu viermii, ci un prieten savant”. Iată testamentul ce şi l-a făcut profesorul Dowell.
