Sau Invenţiile miraculoase ale profesorului Wagner
(din volumul „Insula corăbiilor pierdute”)
URIAŞUL circ berlinez Busch era tixit de lume. Prin galeriile largi, chelnerii, aducând bere, alunecau fară zgomot ca nişte uriaşe păsări de noapte. Cănile cu capacele ridicate, pe care le întindeau însetaţii, erau înlocuite cu altele pline, puse de-a dreptul pe jos, în graba de a răspunde la chemarea altor spectatori tot atât de nerăbdători. Matroane corpolente, însoţite de fete de măritat, desfăceau pachete învelite în hârtie lucioasă, scoteau tartinele şi, în grabă, fără a-şi lua ochii de pe arenă, devorau cârnaţi în sânge şi crenvurşti.
Spre onoarea spectatorilor, trebuie să spunem totuşi că nici fachirul ce-şi chinuia trupul şi nici înghiţitorul de broaşte nu erau cauza acestui uriaş aflux de spectatori. Toată lumea aştepta nerăbdătoare sfârşitul primei părţi a programului şi antractul, după care urma numărul lui Hoiti-Toiti. Despre el se spuneau adevărate minuni, se scriau articole, iar oamenii de ştiinţă arătau cel mai neaşteptat interes. Era în acelaşi timp o enigmă, favoritul tuturora şi atracţia serii. De când apăruse la circ, lângă casa de bilete se atârna în fiecare zi anunţul: „Nu mai sunt bilete!”. De altfel, el reuşise să atragă la circ oameni care până atunci nu mai fuseseră niciodată pe acolo. E adevărat că galeria şi amfiteatrul erau ocupate de spectatorii obişnuiţi ai circului: funcţionari şi muncitori cu neveste şi copii, negustori şi vânzători din magazine, în loji, însă, şi în primele rânduri de la parter puteau fi văzuţi bătrâni cu părul cărunt, cu figuri serioase, ba chiar încruntate, îmbrăcaţi în paltoane şi pardesie întrucâtva demodate. Printre spectatorii din primele rânduri se aflau şi tineri, dar şi aceştia erau la fel de serioşi şi tăcuţi. Ei nu mestecau tartine şi nici nu beau bere, ci, izolaţi ca o castă de brahmani, stăteau nemişcaţi, aşteptând partea a doua a programului şi apariţia lui Hoiti-Toiti, pentru care veniseră aici.
În antract toată lumea nu a vorbit decât despre Hoiti-Toiti, care urma să apară imediat după pauză. Oamenii de ştiinţă din primele rânduri începură să se învioreze. În sfârşit, sosi şi momentul atât de mult aşteptat. Fanfara răsună, toţi oamenii circului, îmbrăcaţi în livrele roşii, brodate cu aur, se înşiruiră pe un singur rând, cortina de la intrare se dădu larg la o parte şi, în aplauzele publicului, îşi făcu apariţia Hoiti-Toiti. Era un elefant uriaş, pe cap cu o beretă brodată cu fir de aur, cu şnururi şi ciucuri. Însoţit de dresor, un omuleţ în frac, Hoiti-Toiti făcu înconjurul arenei, salutând în dreapta şi în stânga. După aceea trecu în mijlocul arenei şi se opri.
— E un elefant african, şopti un profesor cu părul cărunt colegului său.
— Elefanţii indieni îmi plac mai mult. Au trupurile mai rotunjite şi par mai civilizaţi, dacă mă pot exprima astfel. Elefanţii africani au formele mai grosolane, mai colţuroase. Când un asemenea elefant întinde trompa, seamănă cu o pasăre de pradă.
Omuleţul în frac de lângă elefant tuşi de câteva ori pentru a-şi drege glasul şi începu să vorbească:
— Stimate doamne şi stimaţi domni! Am onoarea să vă prezint pe celebrul elefant Hoiti-Toiti. Are corpul lung de 4 metri şi jumătate, iar înălţimea lui este de 3 metri şi jumătate. De la capătul trompei până la capătul cozii măsoară 9 metri…
Hoiti-Toiti ridică brusc trompa şi începu să o agite în faţa omului în frac.
— Pardon, am greşit, spuse dresorul. Trompa este lungă de 2 m, iar coada de aproape 1 metru şi jumătate. Prin urmare, de la vârful trompei până la capătul cozii el măsoară 7 m şi 90 cm. Mănâncă în fiecare zi 375 kg de legume şi bea 16 găleţi de apă.
— Elefantul socoteşte mai bine decât omul! Se auzi o voce din sală.
— Ai văzut? Elefantul l-a îndreptat pe dresor când acesta a greşit la socoteală! Spuse profesorul de zoologie colegului său.
— O simplă coincidenţă, răspunse acesta.
— Hoiti-Toiti, continuă dresorul, este cel mai genial dintre toate animalele. El înţelege limba germană… Nu e aşa că înţelegi, Hoiti? Se întoarse el către elefant.
Elefantul dădu din cap cu multă importanţă, în semn de aprobare. Publicul izbucni în aplauze.
— Trucuri! Spuse profesorul Schmidt.
— Veţi vedea ce urmează, replică Stolz.
— Hoiti-Toiti ştie să socotească şi să distingă cifrele…
— Destul cu explicaţiile! Treceţi la fapte! Strigă cineva de la galerie.
— Pentru a preveni orice neînţelegeri, continuă impasibil omul în frac, rog să coboare în arenă câţiva martori, care să poată atesta că nu folosim nici un fel de trucuri.
Schmidt şi Stolz se priviră unul pe altul şi coborâră în arenă.
Şi iată că Hoiti-Toiti începu să-şi arate uluitoarele sale aptitudini. În faţa lui s-au adus bucăţi mari pătrate de carton pe care fuseseră desenate cifre, iar el aduna, înmulţea şi împărţea, scoţând din mormanul de cartoane cifrele ce indicau rezultatul calculelor sale. De la numere cu o cifră se trecu la numere cu două cifre şi, în sfârşit, cu trei cifre. Elefantul rezolva problemele fără greşeală.
— Ei, ce spuneţi de asta? Întreba Stolz. Aş vrea să văd ce înţelege el din cifre, nu se lăsa Schmidt.
Scoţând ceasul din buzunar, el îl ridică în sus şi îl întrebă pe elefant:
— N-ai putea să ne spui, Hoiti-Toiti, cât e ceasul acum?
Cu o mişcare bruscă a trompei, elefantul smulse ceasul din mâna lui Schmidt şi-l duse la ochi, după care îl înapoie proprietarului fâstâcit, şi întocmi din bucăţile de carton următorul răspuns: „Zece şi douăzeci şi cinci”
Schmidt se uită la ceas şi ridică din umeri perplex: elefantul indicase exact ora.
Numărul următor îl constituiau exerciţiile de cifre. Dresorul aşezase în faţa elefantului tablouri mari pe care se puteau vedea diferite animale sălbatice. Pe alte bucăţi de carton erau scrise numele lor: „elefant”, „maimuţă”, „leu”.
