Viewing Single Post
AnnaE
#0

Partea Întâi „DIAVOLUL MĂRII”

          Peste întreaga fire s-a aşternut înăbuşitoare o noapte de ianuarie a verii argentiniene. Cerul întunecos s-a acoperit cu stele. „Meduza” ancorată se contura imobilă în întuneric. Liniştea nopţii nu era tulburată nici de clipocitul undelor, nici de scârţâitul greementului. Părea că oceanul doarme adânc…

          Pescuitorii de perle, aproape goi, zăceau întinşi pe puntea goeletei. Oamenii erau istoviţi de munca grea şi de arşiţă. În somnul lor zbuciumat gemeau, strigau şi se zvârcoleau; mişcau convulsiv braţele şi picioarele – poate se luptau cu duşmanul lor temut şi veşnic la pândă, rechinul. În aceste zile toride când nici o adiere nu mişca aerul cu boarea răcoroasă, oamenii oboseau atât de rău, încât, după terminarea lucrului nu mai aveau putere nici să urce bărcile pe bord. De altfel, nu prea era nevoie: nimic nu prevestea schimbarea timpului, şi bărcile rămâneau peste noapte în apă, priponite de lanţul ancorei. Vergile stăteau strâmbe, greementul era slăbit, focul nestrâns tresărea uşor ori de câte ori era mângâiat de o boare lină. Pe punte, de la teugă până la dunetă se învălmăşeau grămezi de scoici de mărgăritar, bucăţi de calcar coraligen, odgoane care serveau la coborârea pescuitorilor pe fundul apei, saci de pânză în care se adună scoicile găsite, butoiaşe goale…

          Lângă arborele artimon stătea un butoi mare cu apă de băut, de care era prinsă cu un lănţişor o cană de tablă. În jurul butoiului, apa vărsată se întindea pe punte ca o pată întunecată.

          Când şi când câte un pescuitor se ridica, buimac de somn, şi pornea împleticindu-se spre butoiul cu apă, călcând peste trupurile camarazilor săi care dormeau. Dădea de duşcă, fără să deschidă ochii, o cană plină şi cădea moale unde se nimerea, ca şi cum ar fi băut spirt curat, nu apă. Oamenii erau chinuiţi de sete: dimineaţa, înainte de a începe lucrul, era primejdios să mănânci – prea era mare presiunea pe care trebuia s-o suporte omul în apă – şi de aceea munceau toată ziua, pe nemâncate, până se întuneca în apele oceanului. Abia înainte de culcare înfulecau şi ei ceva, şi nu li se dădea decât carne sărată.

          În timpul nopţii, stătea de veghe indianul Baltazar, mâna dreaptă a căpitanului Pedro Zurita, proprietarul goeletei „Meduza”.

          În tinereţe, Baltazar fusese un vestit pescuitor de perle: putea să rămână sub apă nouăzeci şi chiar o sută de secunde – de două ori mai mult decât un pescuitor obişnuit.

          „De ce?” mă întrebaţi. Pentru că pe vremea mea altfel se învăţa meseria. Ucenicia o făceai de mic copil, povestea Baltazar tinerilor pescuitori de perle. Să tot fi avut zece ani, când taică-meu m-a băgat ucenic la José, stăpânul unui tender, să învăţ meseria. Eram cu toţii doisprezece ucenici. Şi uite cum ne învăţa el: zvârlea în apă o piatră albă sau o scoică, şi poruncea: „Aruncă-te şi scoate!”. Şi de fiece dată – tot mai adânc. De n-o aduceai, te bătea cu funia sau cu gârbaciul şi te zvârlea în apă ca pe un căţel. „Mai aruncă-te o dată!” Aşa ne-a învăţat să plonjăm. Apoi ne-a deprins să rămânem cât mai mult sub apă, şi iată cum: un pescuitor bătrân, încercat, cobora pe fund şi lega de ancoră un coş sau un năvod, iar noi ne aruncăm în apă ca să le dezlegăm. Şi era vai de pielea noastră dacă ieşeam la suprafaţă fără să fi dus treaba asta la capăt – ne aştepta funia ori gârbaciul.

          Eram snopiţi în bătăi. Puţini am rezistat. Eu, însă, am devenit cel mai bun pescuitor de prin partea locului. Câştigam bine.”

          Când Baltazar îmbătrâni, se lăsă de primejdioasă meserie de pescuitor de perle. Rămăsese cu piciorul stâng schilodit de dinţii unui rechin, iar pielea de pe coaste era toată numai o cicatrice: urmele unui lanţ de ancoră. Avea o mică dugheană la Buenos-Aires unde făcea negoţ cu perle, corali, scoici şi cu tot felul de rarităţi marine. Dar viaţa pe uscat îl plictisea. De aceea de multe ori îşi părăsea bucuros dugheana şi însoţea câte o corabie care ieşea la pescuit. Negustorii de perle îl preţuiau mult. Nimeni nu cunoştea ca dânsul golful La Plata, ţărmurile lui şi locurile unde se găseau scoici cu perle. Pescuitorii îl stimau. Se purta în aşa fel, încât era pe placul tuturor – şi al pescuitorilor de perle şi al stăpânilor.

          Tinerilor pescuitori le împărtăşea toate secretele meseriei: cum să-şi regleze respiraţia, cum să se apere de atacurile rechinilor, şi când era în toane bune îi învăţa chiar cum să ascundă perlele rare de ochii stăpânului.

          Proprietarii goeletelor, care se îndeletniceau cu pescuitul perlelor, îl cunoşteau şi îl apreciau pentru că, dintr-o privire, ştia să preţuiască fără greş valoarea perlelor şi se pricepea să aleagă repede cele mai bune pentru patron.

          De aceea, îl luau ei bucuros să le fie ajutor şi povăţuitor la pescuitul perlelor.

          Baltazar şedea pe un butoiaş şi trăgea alene dintr-o ţigară groasă de foi. Felinarul, prins de catarg, îi lumina chipul. Avea faţa prelungă, obrajii teşiţi, nasul drept, ochii mari, frumoşi: faţă de araucan1; pleoapele se lăsau grele şi se ridicau alene: moţăia; dar în timp ce ochii lui dormeau, auzul îi era în permanenţă treaz şi lui Baltazar nu-i scăpa cel mai mic zgomot vestitor de primejdie, nici în somnul cel mai adânc. Acum, însă, nu auzea decât suspinele şi bolboroseala oamenilor care dormeau pe punte. Dinspre ţărm răzbea până la el duhoarea scoicilor lăsate acolo să putrezească, pentru a le putea scoate mai lesne perlele: nu e uşor să le desfaci când molusca e încă vie. Unui om nedeprins cu mirosul acesta i-ar fi venit greaţă. Baltazar însă îl adulmeca cu nesaţ, căci trezea în mintea acestui pribeag, căutător de perle, bucuriile vieţii lui libere de pescuitor şi primejdiile tulburătoare ale mărilor.

          După scoaterea perlelor, scoicile cele mai mari erau aduse pe vas. Zurita era bun gospodar: vindea scoicile la fabrică, unde se făceau din ele nasturi şi butoni de manşetă.

          Baltazar dormea: ţigara îi scăpase dintre degetele desfăcute; capul îi căzuse pe piept…

Attachments