I. O DEZVĂLUIRE TULBURĂTOARE.
Într-o seară de toamnă, un pricăjit barcaz pescăresc se apropia încet de insula Föhr din arhipelagul Frisicelor de Nord, aproape de coasta Germaniei. Vântul năprasnic de miazănoapte împroşca pe pescari cu stropi reci ca gheaţa. Chipurile învineţite de frig ale oamenilor erau mohorâte: se întorceau cu năvoadele aproape goale.
— Să ştii că vine iarna înainte de soroc, mormăi un pescar bătrân, pufăind din pipa-i scurtă.
— Aşa se pare, îi dădu dreptate altul mai tânăr şi, după o scurtă tăcere, adăugă:
— Iar i-au furat năvodul lui Karl. Un năvod nou-nouţ.
Cuvintele aruncate în treacăt de un tânăr le dădură ghes la vorbă. Oamenii se tot întrebau cine poate fi hoţul.
— Eu unul zic că-i Hans, afirmă tânărul cu convingere.
— Hans? Fugi de aici! Se mirară ceilalţi.
Hans era un moşneag hodorogit, deşirat şi slab de-l bătea vântul. Locuia singur cuc în clădirea veche şi părăsită a farului.
— Hans ăla care abia îşi târăşte picioarele?! Pe ce dovadă te bizui?
— Dovadă? N-aţi văzut şi voi că, de la o vreme, Hans se îngraşă mereu?
Era adevărat. De câteva săptămâni Hans se îngrăşase într-atât că uimise tot satul.
— Cică ar fi găsit o comoară pe care a aruncat-o marea pe ţărm. Când primeşte omul un dar ca ăsta nu-i de mirare să pună osânză pe el, spuse bătrânul pescar, dus pe gânduri.
— Ei aş! Pun rămăşag că-i altceva la mijloc. Hans face contrabandă.
— Ascultaţi-mă pe mine, stărui tânărul. Hans s-a îmbuibat din banii luaţi pe peştele şi năvoadele pe care ni le şterpeleşte. Ştiţi şi voi că se întâmplă s-o ia razna în toiul nopţii. Unde se duce? Ce trebuşoare învârteşte? Mie toate astea nu-mi miros a bine.
Cu toate că unii mai puneau la îndoială spusele tânărului, era limpede că pescarii cam intraseră la bănuieli. Şi când barcazul acostă în dreptul farului, cineva azvârli o vorbă:
— Ce-ar fi, fraţilor, să trecem pe la Hans? O să stăm puţin la căldurică. Cine ştie, poate o să-l tragem şi de limbă…
— Asta da! Se bucură tânărul, dând zor cu descărcatul peştelui şi cu strânsul năvoadelor.
Ferestruica farului era luminată. Bătrânul Hans nu se culcase încă. Îi primi cu braţele deschise şi-i pofti să se încălzească lângă o vatră dărăpănată.
— Ei, v-a mers pescuitul? Întrebă bătrânul, frecându-şi mâinile cu vine groase şi degete închircite.
— A mers pe dracu! Făcu tânărul pescar. Înfuriat de ghinionul ce-i urmărea şi de vremea păcătoasă, abia aştepta să-şi verse năduful pe cineva. Ştii, nene Hans, mă uit la matale şi mă întreb: ce face omul ăsta de pune într-una osânză pe el?
Moşneagul zâmbi cu un aer stingher.
— Şi tu te-ai îngrăşat, Ludwig.
— Eu? Păi când omul vinde peştele pe care l-a prins cu mâna lui, nu-i nici o mirare să arate mai acătării. Dar cum faci matale de te îngraşi fără sa munceşti? Hai, destăinuieşte-ne şi nouă secretul. Ne-ar plăcea mai mult să ne întindem oasele la căldurică în loc să rătăcim pe mare. Că toată agoniseala noastră sunt reumatismele…
Era vădit că Hans începuse să nu se simtă în apele lui. Se zgribulea ca de frig, frecându-şi într-una mâinile. Toţi observaseră tulburarea bătrânului. Chiar şi cei care adineauri avuseseră îndoieli, acum începură să-l privească cu ochi bănuitori.
— N-ar strica să-i facem o percheziţie, şopti roşcovanul Fritz unui alt pescar, îl iau eu mai pe departe. Las' pe mine! Apoi, către Hans:
— Cum de nu ţi-e frică să stai în hardughia asta? Dacă se opinteşte bine vântul de la nord-est, zob te face.
— Nu-i nimic. Zidurile sunt groase. Cât mai am eu de trăit, or ţine şi ele.
— Dar dacă se prăbuşesc peste tine? Nu se lăsă Fritz. Ţie poate nu-ţi pasă, că ţi-ai trăit traiul, dar pe noi or sa ne tragă la răspundere. Că de ce n-am luat măsuri! Află că n-am chef să înfund puşcăria din pricina ta. Trebuie să cercetăm bine toată clădirea.
— Zău că nu merită! Bâigui bătrânul. Îşi dădea tot mai limpede seama că pescarii nu veniseră aici de florile mărului. Dar dacă ţineţi morţiş, întoarceţi-vă mâine. Tot e mai bine să cercetaţi pe lumină.
— De ce să amânăm pe mâine ce putem face azi?
— Cine ştie ce nenorocire se mai poate întâmplă pe scările astea care abia se mai ţin. Ce-i atâta zor? Aşa cum am locuit aici cincizeci de ani, o să mai stau o noapte.
Ludwig, care pricepuse încotro bate Fritz, se vârî şi el în vorbă.
— Aprinde un felinar!
— Cum să-l aprind, păcatele mele, dacă n-am ulei?
Fritz însă, care prinsese să cotrobăiască prin încăperea rotundă, găsise şi una şi alta.
— Ţine felinarul. Uite şi uleiul. Ce-mi umbli cu cioara vopsită, moşule?
Nici nu apucară să se dumirească bine, că Fritz şi turnase ulei şi aprinsese felinarul.
— Haidem!
Se ridicară cu toţii şi se luară după Fritz. Oftând şi târându-şi picioarele, Hans îi urmă. La lumina chioară a felinarului, urcară treptele umede şi tocite ale scării în spirală.
