PARTEA ÎNTÂIA.
— M-ai stropit, Stirner! Uite ce mi-ai făcut pe rochie. Nu ştii să vâsleşti!
— Ei, na! Ştiai că mergem să ne plimbăm cu barca. Cine vă pune pe voi, cucoanele, în ocazii de astea, să îmbrăcaţi rochii pe care şi un strop de apă lasă urme de neşters?
— Jérome K. Jérome, „Trei într-o barcă”.
— Felicitările mele, Fräulein, văd că eşti foarte citită. Dar ce vină am eu că Jerome a făcut această remarcă înaintea mea? Ea rămâne valabilă şi în cazul nostru, deşi nu suntem patru, ci cinci în barcă.
— Ba patru! Protestă Emma Fit.
— Află, păpuşă blondă, că în barca lui Jérome al patrulea era un câine. Pe când în barca noastră Falk al meu e primul.
— Şi de ce, mă rog, primul?!
— Pentru că-i genial. Falk! Domnişoarei Fit i-a căzut batista. Dă-i-o!
Frumosul setter alb sări sprinten şi, spre hazul tuturor, execută ordinul.
— E clar?
— Stirner se umfla în pene.
— Fräulein Glück, am o propunere: hai să ne căsătorim şi să deschidem un circ ambulant. Eu – clovn, cu perucă roşcovană, prezint extraordinarul număr de dresură, iar dumneata stai la casă. Ceva grozav! Lumea dă năvală, câinii dansează, la casă foşnesc bancnotele. Iar după spectacol, un supeu în compania încântătorilor şi credincioşilor noştri prieteni patrupezi. Ar fi colosal! Nu-i aşa? În orice caz, o îndeletnicire mult mai amuzantă decât slujba pe care o am la Karl Gottlieb.
— Mulţumesc, dar. N-am nici o înclinaţie pentru viaţa nomadă.
— Mde. Cu un capital ca al dumitale, e firesc să refuzi o asemenea partidă.
— Capital ca al meu? Nu înţelese Elsa Glück.
— Chiar nu-ţi cunoşti comorile? Dar părul acesta care aminteşte de Venus a lui Tizian. E natural, nu? Hai, nu te supăra, ştiu că e natural. Află însă că femeile lui Tizian îşi căneau părul cu o vopsea a cărei formulă s-a păstrat, pare-mi-se. Păi vezi! Celebrele frumuseţi care l-au inspirat pe pictor obţineau prin trudă şi tot felul de artificii ceea ce dumitale natura ţi-a dăruit din belşug, fără reţetă. Şi-apoi ochii aceştia albaştri şi adânci cum e cerul! N-o să-mi spui că sunt vopsiţi!
— Termină!
— Şi dinţişorii ca nişte perle.
— Între buze de coral. Nu-i aşa c-am ghicit? Zău, domnule Stirner, parcă n-ai fi secretarul unui bancher anost, ci comisul unei firme de bijuterii. Ei bine, urâciosule, am să-ţi plătesc acest „colier” de complimente! Spune-mi, rogu-te, obrajii dumitale scofâlciţi, nasul lung, pletele lăţoase, braţele până la genunchi, sunt toate veritabile?
— Ştiu, preferi rotunjimile! Ca, de pildă, figura rubicondă a lui Otto Sauer. Unde mai poţi găsi ochi rotunzi ca ai lui şi. În perspectivă, peste vreo zece ani. Un capital la fel de rotunjor?
— Pfui! Eşti vulgar! Făcu scârbită Elsa Glück.
— Te-aş ruga să nu numeri banii din buzunarul altuia! Îl puse la punct Sauer, jurisconsultul bancherului Gottlieb. Urmărise, tăcut şi posomorit, schimbul tăios de cuvinte dintre Stirner şi Elsa, continuând să despice ritmic cu vâslele lungi unda împurpurată de ultimele raze ale soarelui.
Stirner înţelese că a întins prea mult coarda.
— Iertaţi-mă, dar n-am vrut să jignesc pe nimeni. Ţineam să arăt numai că şi în dragoste acţionează legea luptei pentru existenţă: cine-i mai puternic, acela învinge. Cerbii se bat între ei pe viaţă şi pe moarte, iar femela patrupedă e a învingătorului. Or în societatea noastră cine-i mai puternic? Cine are bani!
— Închipuieşte-ţi, Fräulein, continuă el, adresându-se Elsei, că aş deveni peste noapte un Cresus, sau, şi mai mult, că aş fi bogat, să zicem, ca venerabilul nostru patron Karl Gottlieb. Atunci n-aş mai părea femeilor chiar atât de scofâlcit.
— Ba, şi mai mult! Îl tachină Elsa.
— Hm! Făcu Stirner cu ciudă. Cred şi eu! Cu comorile dumitale de frumuseţi îţi poţi alege un Gottlieb după gust. Dar nouă ce ne rămâne să alegem? Nouă, pârliţilor de secretari şi secretăraşi care asistă la ospăţ, fac zâmbre şi sunt nevoiţi să se mulţumească numai cu firimiturile de la masă, în timp ce alţii se îmbuibă ca porcii cu toate bunătăţile din lume!
— Vai, ce urât vorbeşti! Se scandaliză şi Emma Fit.
— Scuzaţi, promit să-mi supraveghez cu stricteţe vocabularul. Onestitatea! Iată marele nostru cusur, de care profită suspuşii! Cinstea! Ştiţi ce-a spus Heine? „Cinstea e ceva foarte bun, dacă în jurul tău toţi sunt cinstiţi şi numai tu eşti şnapan”. Întrucât însă am în jur numai şnapani. Persoanele de faţă sunt excluse, fireşte. ca să ajung la fericirea râvnită – se uită cu înţeles la Elsa Glück1 – ar trebui să fiu un superarhişnapan, pe lângă care ceilalţi şnapani să pară îngeri.
— Frumos le mai distrezi pe invitatele noastre, îl întrerupse Otto Sauer. Faci nişte glume!
— Poftim? Întrebă Stirner, cu gândul în altă parte. Nu mai spuse nimic. Capul îi căzu pe piept şi o cută adâncă în zigzag i se adânci de-a curmezişul frunţii, îmbătrânindu-l. Părea că meditează la o problemă foarte grea. Scheunând încet, Falk îi puse o labă pe genunchi şi-i căută privirea. Vâslele rămăseseră nemişcate în mâinile lui Stirner; la lumina asfinţitului, stropii ce picurau de pe ele păreau de sânge.
Văzându-i chipul îmbătrânit fără veste, Elsa tresări şi-i aruncă lui Sauer o privire neliniştită.
Deodată Stirner dădu drumul vâslelor şi izbucni în râs.
— Dar ce-ai zice, Fräulein Elsa, dacă aş fi omul cel mai puternic din lume? Dacă toţi ar asculta de fiecare cuvânt al meu, de orice gest al meu, întocmai ca Falk? Zvârli cravaşa în apă. Falk! Aport! Câinele ţâşni ca o săgeată peste bord. Uite-aşa! Dacă aş fi stăpânul lumii?
— Ascultă, Stirner, dă-mi voie să fiu sinceră. Deşi eşti tânăr, ai o faţă groaznic de demodată, ca acelea de care dai în albumele de familie. „Iar aici e bunicul, în tinereţe”. Înţelegi ce vreau să spun? Ei bine, eşti exact „bunicul în tinereţe”. Nu, hotărât, n-ai stofă de Napoleon. Poate doar un Napoleonaş de bursă. Din ăi mărunţei.
