Niciodată nu mi-aş fi închipuit că un fapt divers ar putea să-mi hotărască destinul.
Eram burlac şi locuiam la Casa oamenilor de ştiinţă din Leningrad. Într-o seară şedeam tolănit la fereastra deschisă privind vrăjit arborii din scuar ce abia se înveşmântaseră într-un voal vaporos de un verde gingaş. Asfinţitul scălda în aur etajele de sus ale clădirilor, aşternând peste cele de jos umbre viorii. În depărtare sclipea luciul Nevei şi fulgera spre înălţimi săgeata Amiralităţii. Priveliştea aceasta mirifică se cerea însoţită de o muzică bună. Dar aparatul meu de radio se nimerise tocmai atunci să se defecteze. Din apartamentul de alături se auzea învăluitor o melodie suavă. Ferice de vecini! Până la urmă mi-am spus că, în definitiv, Antonina Ivanovna mi-e vecină şi că, prin urmare, n-aş fi nelalocul meu dac-aş ruga-o să mă ajute să repar radioul. Pentru ea treaba asta ar însemna o nimica toată. Ne cunoşteam numai din vedere, ştiam însă că e asistentă la institutul fizico-tehnic. De câte ori ne întâlneam pe scară, îmi răspundea cu amabilitate la salut. Mi se părea suficient ca să mă simt îndreptăţit să apelez la ea.
Peste câteva clipe sunam la uşa învecinată.
Întâmplarea a vrut să-mi deschidă chiar Antonina Ivanovna, care mi-a zâmbit cu toată tinereţea atrăgătoare a celor douăzeci şi cinci de ani. În ochii ei mari, cenuşii, cu o privire fermă şi voioasă, am desluşit însă o ironie amuzată. Năsucul cârn dădea chipului o expresie de îndrăzneală ştrengărească. Arăta, ce-i drept, cam încrezută. Rochia închisă de stofă, ajustată pe corp, de o croială simplă, îi venea impecabil.
Fâstâcindu-mă pe negândite, am izbutit totuşi, de bine de rău, înghiţind cuvintele, să-i explic scopul vizitei.
— Azi e o adevărată ruşine să nu cunoşti tehnica radiofonică, mă dojeni ea în glumă.
— Sunt biolog, bâiguii eu, dezvinovăţindu-mă.
— Ce mai scuză! La noi orice şcolar ştie să repare un aparat de radio.
Reproşul fu simţitor atenuat de un nou zâmbet care dezvălui albeaţa strălucitoare a danturii. Gheaţa era spartă.
— Poftim în sufragerie. Cum termin ceaiul, mă duc să vă doftoricesc aparatul.
N-a fost nevoie să repete invitaţia.
În sufrageria spaţioasă, afară de Antonina Ivanovna nu se afla decât mama ei, o bătrânică rumenă, plină la trup, căruntă de tot. Mi-a răspuns la „bună seara” cu o politeţe rece, oferindu-mi o ceaşcă de ceai.
Am refuzat. Îndată ce Antonina Ivanovna şi-a terminat ceaiul, ne-am dus în apartamentul meu.
Mi-a demontat aparatul în doi timpi şi trei mişcări. Urmăream cu admiraţie mâinile ei îndemânatice cu degete lungi, subţiri, repezi. Am schimbat doar câteva cuvinte. După ce mi-a pus aparatul la punct, a plecat.
Au trecut câteva zile. Tot timpul eram cu gândul la ea. Aş fi bătut la uşa ei ca s-o văd, dar nu găseam un pretext. În sfârşit – mi-e şi ruşine, dar ce să-i faci, uite, mărturisesc – mi-am stricat dinadins aparatul şi am fugit glonţ la ea după ajutor.
A dibuit îndată defectul şi, aruncându-mi o privire batjocoritoare, mi-a spus fără înconjur:
— E ultima oară când îl mai repar…
M-am înroşit ca un rac.
A doua zi însă nu m-a răbdat inima şi m-am dus din nou la ea să-i comunic că radioul merge perfect. S-o văd pe Tonia, cum o numeam în gând, deveni curând pentru mine, ca să spun aşa, o necesitate vitală.
Era destul de amabilă cu mine, cu toate că mă califica drept „savant de birou”, rupt de viaţă şi închistat în specialitatea lui. Îmi găsea şi alte cusururi: pe lângă faptul că mă făceam vinovat de „crima” ignoranţei în ale radiotehnicii, mai eram şi un fel de „lasă-mă să te las” şi, colac peste pupăză, aveam tabieturi de moşneag: nu mă scoteai din laborator nici cu arcanul. La fiecare întâlnire îmi punea pe tapet toate aceste păcate capitale, sfătuindu-mă să mă schimb.
Rănit în amorul meu propriu, juram să nu-i mai calc pragul, dar parcă eram în stare să mă ţin de cuvânt! Mai mult – fără să-mi dau seama începusem, de fapt, să-i urmez sfaturile: mă plimbam ore în şir, mă bătea gândul să fac sport (îmi cumpărasem chiar nişte schiuri şi o bicicletă), ba mi-am luat şi un manual de radiotehnică.
Şi aşa, într-o zi, străbătând străzile Leningradului cu aerul unuia care nu cunoaşte altă desfătare mai grozavă decât plimbarea, am remarcat pe bulevardul 25 Octombrie, colţ cu strada 3 Iulie, un tânăr cu o barbă neagră ca pana corbului.
După ce mă fixă câteva clipe, tânărul se îndreptă spre mine cu un aer decis.
— Nu vă supăraţi, nu sunteţi dumneavoastră Artemiev?
— Eu sunt.
— Mi se pare că o cunoaşteţi pe Nina… Antonina Gherasimova. În orice caz, v-am văzut odată împreună. Aş vrea să-i transmiteţi din partea mea ceva despre Evgheni Palei.
În momentul acela lângă bordură stopă o maşină şi omul de la volan strigă tânărului care mă acostase:
— Hai odată, că întârziem!
Bărbosul sări în maşină apucând să-mi mai strige doar atât:
— Spuneţi-i: Pamir, KEŢ…
Automobilul dispăru după colţ.
Muncit de întrebări, am pornit spre casă. Cine era tânărul? De unde îmi cunoştea numele? Unde m-a văzut cu Tonia sau cu Nina, cum îi spunea el? Am rulat pe ecranul amintirii toate întâlnirile, toate cunoştinţele noastre comune… Ar fi fost cu neputinţă să nu fi reţinut nasul acela acvilin desenat precis, barba aceea neagră, ascuţită. Hotărât, nu-l văzusem niciodată până atunci. Dar celălalt, misteriosul Palei, cine-o mai fi?
Am urcat la Tonia şi i-am descris din fir în păr bizara întâlnire. Ei bine, fata asta, pe care o ştiusem atât de calmă, a fost cuprinsă brusc de o nespusă emoţie. Iar când i-am pomenit de Palei, a scăpat un „ah” din adâncul inimii. M-a pus să repet de la început toată întâmplarea şi apoi mi-a făcut un scandal teribil din pricină că nu-mi dăduse prin minte să mă sui şi eu în maşină ca să aflu toate amănuntele.
— Uf, parcă ai fi un urs!
Îi răspunsei ofensat:
— Mă rog, nu am pretenţia, ba chiar sunt mândru, că nu semăn cu eroii filmelor americane de aventuri. Să mă arunc din mers în maşina unui necunoscut? Mulţumesc, nu-i genul meu.
Fără să mă asculte, repeta ca în delir:
— Pamir… KEŢ… Pamir… KEŢ…
Se repezi la bibliotecă şi, despăturind o hartă a Pamirului, căută cu înfrigurare o localitate cu numele KEŢ.
Ia-o de unde nu-i!
— KEŢ… KEŢ… Oraş nu e. O fi poate vreun sat, un cătun sau, mai ştiu eu, cine ştie ce instituţie? Trebuie să aflu neapărat! Izbucni ea. Chiar azi sau cel mai târziu mâine dimineaţă…
