I. MELEAGURI BLESTEMATE
„Meleaguri blestemate!” a spus scriitorul V. G. Korolenko despre ţinutul Turuhansk. Acest calificativ se potriveşte cât se poate de bine şi Iakuţiei. O vegetaţie săracă, posomorâtă; în locurile ferite de vânt, cedrii slăbănogi, plopi şi mesteceni strâmbi; mai departe spre miazănoapte, tufişuri rahitice, mesteceni târâtori, arini cu ramurile întinse pe pământ, iarbă neagră; iar mai departe – smârcuri şi muşchi. Când te uiţi la aceşti copaci şi arbuşti pirpirii, prăpădiţi, care se lipsesc nevolnici de pământ, ai impresia că aceste plante nenorocite ar dori să se ascundă undeva în ţărână ca să se pună la adăpost de vânturile îngheţate, să nu mai vadă aceste „meleaguri blestemate”, unde i-a aruncat soarta vitregă. Şi de-ar fi după vrerea lor, şi-ar smulge din pământul îngheţat rădăcinile răsucite şi s-ar târî departe spre miazăzi, spre ţinuturile calde, cu soare binefăcător, unde suflarea vântului e ca o mângâiere… Dar copacii sunt condamnaţi să moară acolo unde se nasc; tot ce pot face este să se plece cât mai mult sub loviturile vântului aşteptând să li se împlinească destinul.
Copacii, dar nu omul. Omul îşi alege singur calea şi soarta: părăseşte ţinuturile calde, însorite, intimitatea căminului şi, dornic de luptă, porneşte spre locuri necunoscute, vitrege, ca să biruie natura sau să cadă răpus pe pământul rece, lângă mesteacănul sfrijit, strâmb…
Aceste gânduri triste m-au năpădit fără veste, pe când înaintam anevoie cu ajutorul şi călăuza mea, iakutul Nikola, de-a lungul fluviului Iana. Baza expediţiei noastre se afla în „capitala” Iakuţiei, Verhoiansk, orăşel a cărui populaţie ar putea încăpea prea bine într-o singură casă de mărime mijlocie din Moscova.
Ca aspect Verhoianskul a rămas acelaşi cum a fost cu ani şi ani în urmă: câteva zeci de case de lemn, în cea mai mare parte neînvelite şi tot atâtea iurte risipite în dezordine pe ambele maluri ale fluviului Iana, într-o depresiune mlăştinoasă, inundabilă, presărată cu bălţi întinse. Aproape în faţa fiecărei case e o balta „proprie”, dar apa ei e tulbure, nu se poate bea şi localnicii sunt nevoiţi să-şi facă rezerve de gheată ca să aibă apă de băut peste an. Când vii pentru prima oară în acest oraş, ai impresia că firmele instituţiilor guvernamentale sovietice, ale magazinelor organizaţiei comerciale din Iakuţia şi ale diferitelor cooperative sunt singurele semne ale timpurilor noi.
Toate instrumentele mele complicate şi scumpe barografele Richard, microbarografele, anemometrele şi barometrele, le-am lăsat la Verhoiansk. N-am luat cu mine decât un mic barometru, un termometru şi o giruetă destul de rudimentară, spre marea bucurie a lui Nikola. Pentru el girueta nu era decât o jucărie amuzantă de felul micilor mori de vânt cu care se joacă copiii.
Expediţia noastră, al cărei conducător eram, a primit misiunea de a studia condiţiile meteorologice de la Polul frigului care se afla prin împrejurimile Verhoianskului, şi în special de a cerceta de ce s-a schimbat direcţia vânturilor.
De la un timp, meteorologii au observat un fenomen ciudat: alizeele şi musonii au început să-şi schimbe direcţia. În zona ecuatorială vânturile care suflă de obicei de la est spre ecuator au început să se abată spre miazănoapte, şi cu cât înaintam spre nord, această abatere era mai accentuată. Cu ajutorul hărţilor sinoptice1 s-a constatat că în regiunea Verhoianskului se formase un centru spre care se scurgeau vânturile asemenea unor raze ce se strâng într-un focar uriaş. Toate acestea au dus la schimbarea – ce-i drept nu prea mare – a temperaturii medii: la ecuator ea a scăzut întrucâtva, iar la nord dimpotrivă, a crescut. Acest fenomen era o urmare firească a faptului că vânturile reci care bat dinspre Polul Sud au început să se îndrepte spre ecuator, iar vânturile calde, ecuatoriale – spre miazănoapte. S-au observat şi alte fenomene bizare, care deocamdată au fost înregistrate numai de aparatele de mare precizie şi de câţiva ingineri care supravegheau funcţionarea unor maşini pneumatice. Aceste observaţii dovedeau că presiunea atmosferică scăzuse uşor. Acelaşi lucru îl arătau şi observaţiile din care reieşea că a slăbit intensitatea sunetului, în special la mare înălţime (piloţii se plângeau de rateuri la motor chiar la o înălţime de 2000 de metri.
Pare-se că deocamdată oamenii şi animalele nu simţeau şi nu observau nimic primejdios sau vătămător în aceste tulburări. Dar oamenii de ştiinţă care stăteau de veghe în faţa aparatelor erau îngrijoraţi şi, nedorind deocamdată să alarmeze opinia publică, căutau să lămurească cauzele acestor fenomene ciudate Mi-a revenit şi mie cinstea să particip la aceste lucrări.
Şi în timp ce, la Verhoiansk, intendentul expediţiei noastre făcea ultimele pregătiri şi cumpăra cai şi câini, am hotărât să plec fără nici un bagaj ca să precizez itinerariul expediţiei. La această latitudine vântul suflă dinspre vest şi est, puternic şi uniform, aşa încât mă puteam orienta destul de bine şi cu instrumentele mele mai simple. Ne-am îndreptat spre lanţul munţilor Verhoiansk.
Tovarăşul meu de drum şi călăuza mea, Nikola, era un iakut tipic: braţe subţiri şi lungi, picioare scurte şi strâmbe, mişcările încete şi greoaie. Visa să nu facă nimic, să mănânce mult şi să se îngraşe. Dar în ciuda acestui „ideal” era vrednic şi conştiincios şi putea parcurge kilometri fără să obosească. Natura îl înzestrase cu un optimism viguros, fără de care Nikola n-ar fi putut rezista pe aceste „meleaguri blestemate”. De altfel pentru Nikola locu-i natal nu era de loc blestemat: dacă ai fi stat să-l asculţi, pe tot pământul nu exista un loc mai bun ca Iakuţia şi Nikola n-ar fi schimbat muşchii şi mestecenii strâmbi din acest ţinut pentru palmierii superbi din sud.
