RECOMANDARE.
Sunt tot mai puţini cei ce l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca. Tot mai puţini sunt cei ce-şi amintesc de Părintele Arsenie şi pot să dea mărturie despre el. Din toţi aceia câţi mai sunt, nu toţi au competenţa necesară, iar unii dintre ei au un cerc prea restrâns de acţiune şi de răspândire a cuvântului. Mai sunt şi din aceia care, deşi sunt bine informaţi, au ezitări când e vorba să dea mărturie despre cel ce a fost, este şi va fi Părintele Arsenie, în cer şi pe pământ. În acelaşi timp, sunt însă mulţi, în vremea noastră, cei ce doresc să afle şi să ştie câte ceva despre Părintele Arsenie cel de odinioară, dar cu acţiune şi în vremea noastră, mai ales prin lucrarea sa, intitulată Cărarea Împărăţiei.
Eu însumi am fost întrebat adeseori în mânăstirea noastră, în alte mânăstiri şi în multe oraşe: „Ce ne puteţi spune despre Părintele Arsenie?” La fel, mi s-a cerut de multe ori: „Spuneţi-ne ceva despre Părintele Arsenie.” De fiecare dată am răspuns cu plăcere la aceste solicitări şi am pus în atenţia ascultătorilor tot ce am socotit mai important din cele ce le ştiu despre acest om mare, ca şi care nu ştiu să mai fi fost unul asemenea dintre cei cunoscuţi de mine, ca lucrători în Biserică. Aceasta a fost până acum.
De acum înainte şi deocamdată, cel mai bun răspuns, răspunsul cel mai autorizat la întrebarea „Cine a fost, ce a făcut şi ce a gândit Părintele Arsenie?” ni-l dă cartea de faţă, pe care o recunoaştem ca cea dintâi carte competentă despre Părintele Arsenie, o carte serioasă şi vrednică de a fi luată în seamă, pe care o recomandăm cu toată inima, în vederea folosului duhovnicesc.
Autorul cărţii de faţă a făcut această lucrare ca proiect de teză de licenţă în teologie. El a lucrat cu seriozitatea cuvenită, a adunat material, l-a selectat şi l-a organizat cu rigorile cerute pentru o lucrare ştiinţifică. Lucrarea a fost apreciată ca foarte bună, iar autorul ei, pe nume Ioan Gînscă (Ionuţ, cum îi zicem noi, prietenii) a fost declarat licenţiat în teologie. Ea este a doua lucrare de licenţă a autorului, pentru că ei îi premerge licenţa realizată la Facultatea de Arte Vizuale, cu care a obţinut titlul de licenţiat la prima facultate.
Când Ionuţ mi-a oferit un exemplar din lucrarea sa despre Părintele Arsenie, am aranjat lucrurile în aşa fel ca această lucrare să-mi fie imprimată pe casete ca s-o pot studia, iar studiind lucrarea, mi-am dat seama de valoarea ei şi l-am îndemnat s-o tipărească, spre a ajunge la cititori. La fel au gândit şi alţi prieteni ai noştri şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că s-a ajuns la această carte, care porneşte la propovăduire ducând la cititori nu numai informaţii despre Părintele Arsenie, ci şi multe din gândurile lui, cuprinse în partea de mijloc a cărţii, intitulată „O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie în 800 de capete”. Sinteza gândirii Părintelui Arsenie este prezentată pe idei puse în ordine alfabetică, aşa încât cititorul se poate orienta şi îşi poate alege ceea ce-l interesează în primul rând.
Ca unul care am contribuit şi eu la această lucrare cu informaţiile pe care le-am dat, dar şi ca unul care am insistat pentru tipărirea ei, bineînţeles, o recomand din toate puterile mele. O recomand pentru toate categoriile de vârstă, dar în mod special pentru tinerii intelectuali şi, mai cu seamă, pentru studenţi. Tinerii, care au viaţa în faţă şi se pregătesc pentru viitor, e bine să pornească în viaţă cu nişte lucruri ştiute, cu nişte lucruri învăţate de la Părintele Arsenie, care le vorbeşte din carte.
Socotesc că nu-i cazul să insist asupra faptului că recomand această carte, deoarece cartea se recomandă ea însăşi pe sine. Ceea ce trebuie să fac eu, este doar să spun cu apăs că această carte nu este o carte de lectură, ci este o carte de studiu. O singură lectură, o lectură superficială, este pur şi simplu fără rost. Cartea fiind foarte densă, mai ales în partea în care se prezintă gândirea Părintelui Arsenie, ea nu poate fi asimilată şi impropriată decât insistând şi revenind. Deci, când recomand cartea, recomand şi această stăruinţă asupra cuprinsului ei.
Ionuţ Gînscă ne face un mare dar, prin cartea pe care ne-o oferă spre luare aminte, pentru binele nostru şi al celor din jurul nostru şi pentru înmulţirea binelui din această lume. Îi mulţumim şi îi suntem recunoscători că ne-a oferit această carte, care nu-i o carte ca cele multe, ci este o carte de referinţă, al cărui folos îl vor cunoaşte toţi cei ce vor lua aminte la cele scrise în carte şi le vor împlini după a lor putere. Nouă nu ne rămâne decât să mutăm gândurile din carte în mintea noastră şi să le dăm viaţă, prin împlinirea lor cu fapta. Dacă vom face aşa, va fi ca şi când Părintele Arsenie va fi între noi, cu povăţuirile sale de odinioară. Luând aminte la gândurile Părintelui Arsenie, va fi ca şi cum l-am fi întâlnit fiecare dintre noi, la Mânăstirea de la Sâmbăta, la Mânăstirea Prislop, la Bucureşti şi Drăgănescu, ori la Sinaia. Pentru noi, cei de azi, cartea de faţă ţine loc de orice loc pe unde a putut fi întâlnit Părintele Arsenie. Ea este Părintele Arsenie adus lângă noi, cu cuvântul său, care e acelaşi pentru noi, cum a fost pentru cei care l-au auzit rostit prin viu grai.
Pentru toate acestea, „Să mulţumim Domnului”, „Sus să avem inimile!”
Arhimandrit Teofil Părăian.
Mânăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus.
ARGUMENT
„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).
Acest îndemn, pe care îl pun ca început al lucrării de faţă, mi-a fost pus în vedere în chip deosebit în urmă cu cîţiva ani de un pustnic, pe când mă aflam într-un pelerinaj la Muntele Athos. Eram împreună cu trei prieteni (dintre care unul – Ioan, Dumnezeu să-l odihnească – s-a mutat la Domnul) şi eram tare bucuroşi de întâlnirea noastră cu dânsul. Eram dornici de cuvânt de învăţătură, aşa că Părintele a fost bun şi ne-a vorbit. Nu ne-a spus prea multe, deşi nouă poate că nu ne-ar fi ajuns nici o noapte întreagă să-l ascultăm.
Au trecut anii, însă reţin şi acum din acea întîlnire mai ales îndemnul din Evrei 13, îndemn cu care am început.
De atunci încoace, am încercat, după puterile mele, să împlinesc acest cuvânt, să-l fac lucrător. Şi, împreună cu câţiva prieteni, ne-am propus, pe lîngă rânduiala şi profesia pe care o are fiecare în parte, următorul obiectiv: recuperarea şi promovarea gândirii şi a scrierilor marilor părinţi duhovniceşti ortodocşi, în special români.
Este un demers care îşi arată actualitatea şi necesitatea mai ales azi, când lumea creştină a cam început să orbecăiască ea însăşi „în noaptea neştiinţei şi a lipsei de sfat, de unde vin toate relele care chinuiesc pe oameni, întunecă vremile şi prea adesea cruntă pământul” (Arsenie Boca).
Deci motivele pentru care avem nevoie şi trebuie să ne îngrijim de aceşti Părinţi, pe drept cuvânt, „ca de ochii din cap”, sunt evidente, întrucât ei sunt luminătorii trupului eclesial, ei sunt „luminătorii lumii” – „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22-23).
Aşa am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ne îngrijim de editarea câtorva cărţi de spiritualitate ortodoxă şi de organizarea unor expoziţii de fotografii, documente şi scrisori, acestea din urmă, închinate Părintelui Paisie Olaru de la Sihla.
Prin urmare, şi studiul de faţă, închinat şi el unui Părinte, se înscrie în acelaşi demers, de redescoperire şi promovare a gândirii părinţilor duhovniceşti, pentru că, fără nici o îndoială, Părintele Ieromonah Arsenie Boca este unul din mai-marii noştri, căruia i se cuvine amintirea noastră, după cum se zice în Epistola către Evrei.
Aşadar, să aducem lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc numele Lui (cf. Evrei 13, 15).
Ca absolvent al unei Academii de Arte Vizuale, pot afirma că mi-ar fi mult mai uşor să zugrăvesc, nu prin cuvinte, ci cu ajutorul penelului, sau să modelez în lut chipul Părintelui Arsenie Boca. Dar, şi în această situaţie, mă simt oarecum ca şi Anania, zugravul Regelui Avgar al Edessei, care, cu toate că era un „zugrav iscusit”, nu a reuşit să „isvodească” chipul Mântuitorului.1
Desigur, nu se pune problema că aş fi şi eu un zugrav iscusit, dar mi-a venit în minte această comparaţie pentru că mă simt şi eu neputincios din pricină că, studiind personalitatea şi scrierile Părintelui Arsenie, la câte am reuşit eu să ajung, îmi dau seama că dimensiunea spirituală a Părintelui Arsenie Boca e greu de cuprins în cuvinte (de „zugrăvit”) şi, pe lângă aceasta, mai mărturisesc, ca mulţi alţii, că „cunosc mult prea puţin din tot ce Părintele Arsenie a reprezentat pentru neamul nostru”.2
