Moto: Te duci şi citeşti ce-au scris şi alţii, în alte culturi, fără presiunea utilităţii imediate, dar mereu atent. Trebuie să aştepţi activ ideile noi, căutând peste tot.
(Moshe Idel)
Popoarele între dânsele nu sunt decât ramurile unuia şi aceluiaşi copac şi, astfel, mi-a fost dat să-mi găsesc patria în trecutul neamului meu şi, totdeodată, în mijlocul poporului în care m-am născut.
(Moses Gaster)
Realitatea continuă să fie ocultată şi ignorată…
(Vladimir Tismăneanu)
Şi să mă culegi din nou din risipirea în care m-am risipit în mii de bucăţele, când, îndepărtându-mă de Tine Unul, am dispărut fărâmiţat în multe…
(Sfântul Augustin)
„Memoriei celor mai apropiate dintre cele şase milioane de fiinţe asasinate de naţional-socialişti, alături de milioanele şi milioanele de oameni de toate confesiunile şi de toate naţionalităţile, victime ale aceleiaşi uri faţă de celălalt om, ale aceluiaşi antisemitism”… (Emmanuel Lévinas) „Ich bin du, wenn ich ich bin”…
(Paul Celan)
Numesc acest fel de judecată o judecată huliganică. Adică o judecată care face să intervină criteriile politice pe un plan nepolitic. Este o confuzie de puncte de vedere, ce devastează lumea ideilor şi o aruncă pradă tuturor pasiunilor joase, primare, nediferenţiate…
(Mihail Sebastian)
„Nu călătoresc fără de cărţi nici pe timp de pace, nici pe vreme de război, […] Ele sunt cea mai bună muniţie pe care am găsit-o pentru această călătorie omenească”. (Michel de Montaigne, Essais, livre III, 2) „Memoria, iar nu aşteptarea, este cea care dă unitate şi plenitudine experienţei umane”.
(Hannah Arendt)
Elegiile pentru V.
Stai trează în întuneric şi în sunetele tale viaţa de după scutul conştienţei.
Bei deşertul şi e un gust nou.
Acum ridică-te din nisip şi umblă pe ape cu tălpile tale verzi şi degetele albastre.
Algele mănâncă din tine timpul ce ţi s-a dat pentru a scrie.
Peştii ciugulesc vise din ochii ce văd un cosmos gravid cum te va naşte dincolo.
Mărturisitorul câine sefir se ghemuieşte în cerc deasupra oaselor tale.
Măduvă plină de cuvinte, somnul se îndepărtează de mal.
Stai trează în întuneric şi în sunetele tale.
Maree şi memorii culturale „Sometimes the most important thing în a whole day is the rest we take between two deep breaths, or the turning inwards în prayer for five short minutes… Adesea, cel mai important lucru dintr-o zi este răgazul dintre două respiraţii ori adâncirea într-o rugăciune scurtă”.
Gânduri şi pagini de jurnal lăsate de Esther (Etty) Hillesum: unii citesc şi se cutremură – alţii neagă şi uită, nevoind să creadă. Deasupra tuturor, adevărul, cumplit tăiş. Adevărul nu este doar o sentinţă. Ci poate fi însoţit de o muzică inefabilă. Operă, simfonie şi operetă. Allegro. Largo. Europa burgheză a secolului al XIX-lea era în întregime dominată de acestă muzică populară ce urca din strămoşii germani şi evrei ai lui Jakob Offenbach. Dar în Jurnal există nota gravă. Greutatea ei. Falia. Tragicul. Viaţa ca un vis interzis. Esther scrie despre nota ei. Despre accentul minor care întrerupe opereta europeană. O viaţă dusă cu onestitate, între 15 ianuarie 1914 la Middelburg, Olanda şi 30 noiembrie 1943, la Auschwitz, în Polonia. O viaţă măcinată la final în pulberi fine de amintiri, presărate între filele unui jurnal de lagăr, ţinut cu regularitate între 1941 şi 1943 şi care descrie fragmente de cotidian din regimul nazist în Amsterdam. Jurnalul a apărut postum, abia în 1981, după care a fost tradus şi a apărut astfel şi în engleză, în 1983: „An interrupted life and Letters from Westerbork”.
A scrie jurnalul clipelor de lagăr (la fel cum actul de a scrie jurnale carcerale ceva mai târziu, în gulag) în această „eră de autoritate”, după cum o numea Mallarmé, a însemnat însuşi actul trăirii, pentru autor. În absenţa libertăţii, în condiţii de sechestrare a persoanei, viaţa se reduce la o artă a supravieţuirii, în care binele şi umanitatea, imaginarul de fugă şi comunicarea cu restul umanităţii se exercită prin limbaje specifice, la limita expresivităţii, angoasei, anxietăţii şi disperării, derivând din materia psihică şi spirituală adusă la o incandescenţă imposibil de cuantificat de cineva care nu s-a confruntat cu această situaţie.
Jurnalul de lagăr a fost o conştiinţă presurizată a vieţii. Care era amânată sine die. Autorul îşi amână prin jurnal şansele de a fi la modul prezent infinitezimal în favoarea iluziei că va fi la modul viitor continuu. Există chiar o poetică a jurnalelor de lagăr, o poetică a expansiunii în entropia vieţii. Cine citeşte, bunăoară, amintirile lui Miklos Kanitz (1938-2006), unul din supravieţuitorii de la Auschwitz, află despre amintirile anterograde, izvorând irepresibil în câmpul conştiinţei unui copil politraumatizat în lagărul de copii la vârste de 4-9 ani, apoi eliberat, împreună cu familia sa, dintr-un hambar în care şedeau cu toţii în stare de catatonie deja, nemaisperând nimic, după foamea, chinurile şi umilinţele îndurate sau atrocităţile văzute: „Într-o zi, uşa hambarului-celulă se deschise, îşi aminteşte Kanitz, şi un soldat român îşi făcu apariţia. Ne privea cu ochii în lacrimi. Nici el nu mai văzuse cadavre vii, precum arătam noi… Ne-a scos cu blândeţe afară, unde se afla un grup de cai şi de soldaţi români speriaţi. Ne-au îmbrăţişat, ne-au învelit în păturile pentru cai şi ne-au bătut pe umăr prieteneşte. Ne-au dat mâncare şi ciocolată, iar eu eram slab ca un câine şi nici nu eram în stare să mănânc. Eram un copil făcut din oase sidefii. Astfel îmi amintesc sfârşitul războiului, adus de românul cu privirea miloasă”.
Revenind, Esther Hillesum a fost psiholog, provenind din descendenţi evrei ruşi şi făcând studii de drept, psihologie şi Limbi Slavice, după care a lucrat cu psihanalistul Julius Spier. Manifestând un interes profesionist pentru detalii, Esther începe devreme să scrie Jurnalul despre ocupaţia nazistă, încă de la instalarea ei în Amsterdam, în 1941. După diverse munci de voluntariat, devine autonomă şi se implică în activism şi suport, ca membră a Comitetului Olandez Evreiesc. În 1943 este internată la Auschwitz, alături de întreaga sa familie, iar aici va fi exterminată, în acelaşi an. Scrisorile şi Jurnalul său, văzând lumina tiparului după război, au anticipat multe descrieri sinistre ale metodelor folosite în taberele unde s-a aplicat soluţia finală. În aceste tipuri de jurnale nu apare decât adevărul pur şi autorul ca ins concret, iar nu ca ins construit. Ştiind toate acestea, cititorul jurnalelor este copleşit de autenticitatea suferinţei transmise de autor. Se ştie că, în cazul jurnalelor literare, ficţiunea jurnalelor este viitorul, iar a autobiografiei este trecutul; prin comparaţie, în cazul jurnalului existenţial, acest prezent continuu al iminenţei morţii devine o povară grea şi pentru cititor.
Un leit-motiv: întreruperea vieţilor. Ca un apus de soare intempestiv. Aşteptarea declicului morţii. Ficţiunea izbăvitoare a jurnalului. În acei ani 1941, 1943… Singurul duşman al democraţiei părea să fie numai nazismul, fascismul. Despre Stalin încă se vorbea paradoxal, cu un soi de adulaţie. Abia după terminarea măcelului nazist şi după oficializarea primelor cuantificări ale celui stalinist, teroreticienii Hannah Arendt şi Orwell au început, mai concentrat după război, să anuleze diferenţele dintre cele două sisteme totalitare şi să le trateze nu în mod egal, dar la acelaşi nivel. O primă încercare o făcuse şi Monica Lovinescu, la începutul anilor 60, dar celebra disidentă se alesese cu acuza de persoană antisemită, în acea perioadă incipientă, când evreii (cărora abia începuse să li se facă dreptate în discursul public şi ştiinţific după marea tragedie produsă de Shoah), suportau greu comparatismele şi taxinomiile care aduceau atingere suferinţei induse de consecinţele Holocaustului.
