CUPRINS:
VOLUMUL 1
SECŢIUNEA I.
I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1.1. Condiţiile cunoaşterii psihologice.1 1.2. Devenirea psihologiei ca ştiinţă.12 1.3. Problemele generatoare de divergenţe în istoria psihologiei.15 1.4. Obiectul psihologiei.16 1.5. Viitorul psihologiei.21
I. METODELE PSIHOLOGIEI
2.1. Relaţia obiect-metodă.25 2.2. Metode specifice ale psihologiei.28 2.3. Organizarea cercetării psihologice.40
I. PRINCIPILE PSIHOLOGIEI
3.1. Principiul determinismului extern (extrapsihic).43 3.2. Principiul relaţionării neuropsihice.45 3.3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale.50 3.4. Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă – activitate.53 3.5. Principiul genetic şi al istorismului.54 3.6. Principiulsistemicităţii.5
IV. LEGILEŞI TEORILE EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE
4.1. Problema definirii legii în psihologie.57 4.2. Relaţia dintre descriere, explicaţie şi interpretare.61 4.3. Problema elaborării teoriei psihologice.64
V. PSIHICUL UMAN. CARACTERIZARE GENERALĂ
5.1. Către o definiţie modernă a noţiunii de psihic.70 5.2. Caracteristicile psihicului uman.79 5.3. Modificări ale conştiinţei.106
SECŢIUNEA a I-a COMPONENTELE MODALE ALE VIEŢI PSIHICE CONŞTIENTE A OMULuI.
Consideraţii preliminare.21
VI. PROCESELE SENZORIALE
6.1. Senzaţia.124 6.1.1. Sensibilitatea şi legile ei.128
A. Legile psihofizice.130
B. Legile psihofiziologice.132
C. Legile socioculturale.135 6.1.2. Clasificarea senzaţiilor.138
A. Senzaţiile extero-lnformative.138
A.l. Senzaţiile cutanate.138
A.2. Senzaţiile vizuale.14
A.3. Senzaţiile auditive.162
A.4. Senzaţiile olfactive.186
A.5. Senzaţiile gustative.196
A.6. Senzaţiile vestibulare.206
B. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice.209
C. Senzaţiile organice.215
D. Senzaţiile de durere.24 6.2. Percepţia.28 6.2.1. Caracterizare generală.28 6.2.2. Legile percepţiei.259 6.2.3. Formele percepţiei.268 6.2.4. Percepţia ca formă specifică de activitate şi factor bazai de reglare a activităţii.294
VOLUMUL 2
VI. REPREZENTAREA
7.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală.301 7.2. Proprietăţile reprezentărilor.306 7.3. Tipurile reprezentărilor.310 7.4. Locul şi rolul reglator al reprezentării în activitate şi comportament.312
VI. GÂNDIREA.314 8.1. Definiţie şi caracterizare generală.319 8.2. Structura psihologică internă a gândirii.325
A. Blocul operaţiilor.327
B. Blocul conţinuturilor.34
C. Blocul produselor.351
D. Blocul relaţiilor.352 8.3. Forme modale de procesare-lntegrare a informaţiei.353
A. Procesarea inductivă.353
B. Procesarea de tip deductiv.358
C. Procesarea analogică.362 8.4. Gândirea ca activitate specifică de rezolvare a problemelor.363 8.5. Gândirea ca proces decizional.373 8.6. Gândirea ca proces de teoretizare.376
IX. IMAGINAŢIA
9.1. Caracterizare generală. Definiţie.378 9.2. Formele imaginaţiei.382 9.2.1. Visele.’.382 9.2.2. Procesele hipnoide.384 9.2.3. Reveria.384 9.2.4. Imaginaţia reproductivă.385 9.2.5. Imaginaţia creatoare.386
X. MEMORIA
10.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală.390 10.2. Dinamica memoriei.393 10.3. Formele memoriei.402 10.4Calităţile memoriei.412 10.5. Mecanismele memoriei.413 10.6Uitarea.418
XI. LIMBAJUL
1.1. Precizări şi delimitări terminologice.420 1.2. Specificul psihologic al limbajului.425 1.3. Determinaţiile limbajului verbal.426 1.4. Verigile funcţionale ale limbajului verbal.437 1.5. Funcţiile limbajului verbal.439 1.6. Formele limbajului verbal.4 1.7. Mecanismele neurofiziologice ale limbajului.46
XI. ATENŢIA
12.1. Definiţie şi caracterizare psihologică generală.451 12.2. Dimensiunile (atributele) atenţiei.45 12.3. Formele atenţiei.457 12.4. Modele teoretice explicative ale atenţiei.460
XI. AFECTIVITATEA
13.1. Aspecte teoretice şi metodologice generale.465 13.2. Spre o definiţie a afectivităţii.46 13.3. Clasificarea proceselor şi stărilor afective.470 13.4. Dimensiunea relaţională a afectivităţii.474 13.5. Structura procesului emoţional.476 13.6. Rolul afectivităţii în activitate.47 13.7. Agresivitate-toleranţă.479 13.8. Stresul, anxietatea şi angoasa.480 13.9. Mecanismele emoţiilor.483
XIV. MOTIVAŢIA
14.1. Definiţie şi caracterizare generală.487 14.2. Motivul şi funcţiile sale.491 14.3. Forme şi niveluri de integrare a motivaţiei.495 14.4. Motivaţie şi frustrare.503 14.5. Motivaţie şi conflict.504 14.6. Nivel de aspiraţie, nivel de expectaţie, nivel de realizare.505 14.7. Teorii ale motivaţiei.506
XV. VOINŢA
15.1. Definirea şi caracterizarea generală a voinţei.507 15.2. Structura şi fazele actului voluntar.514 15.3. Calităţile voinţei.516 15.4. Dezvoltarea ontogenetică a voinţei.516 15.5. Voinţa socială.519
XVI. ACTIVITATEA UMANĂ
16.1. Consideraţii generale.521 16.2. Definirea şi structura psihologică a activităţii.523 16.3. Formele activităţii.529
SECŢIUNEA a I-a.
SECŢIUNEA I.
XVI PERSONALITATEA
17.1. Aspecte teoretice şi metodologice.549 17.1.1 Accepţiuni ale termenului de personalitate.50 17.2. Temperamentul.560 17.2.1. Definiţie şi caracterizare generală.560 17.2.2. Clasificarea temperamentelor.562
A. Tipologiile morfologice sau bioconstituţionale.562
B. Tipologiile fiziologice şi psihofiziologice.568
C. Tipologiile psihologice.572
D. Tipologiile clinice.575 17.3. Caracterul.576 17.3.1. Definiţie şi descriere generală.576 17.3.2. Structura psihologică a caracterului.579 17.3.3. Trăsăturile caracteriale.583 17.4. Aptitudinile.585 17.4.1. Definiţie şi descriere generală.585 17.4.2. Raportul înnăscut-dobândit în structura aptitudinilor.58 17.4.3. Clasificarea aptitudinilor.590 17.5. Imaginea de sine (self-concept).595 17.6. Eul.598
Bibliografie selectivă.601
Capitolul I OBIECTUL PSIHOLOGIEI.
1.1. CONDIŢILE CUNOAŞTERI ŞTINŢIFICE.
Atributul ştiinţific” caracterizează acea formă a cunoaşterii care satisface o serie de exigenţe şi criterii de ordin metodologic general şi particular. Istoriceşte, ca esenţiale, s-au impus următoarele exigenţe şi criterii:
A) delimitarea unui domeniu de investigaţie unic şi neintersectabil; b) existenţa unei metode specifice de abordare, descriere şi interpretare a fenomenelor circumscrise domeniului dat; c) fenomenele ce sunt proprii domeniului dat trebuie să posede un minimum de însuşiri şi determinaţii sensibile, nemijlocit perceptibile şi observabile, care să permită utilizarea operaţiilor de măsurare şi cuantificare; d) obiectivitatea descrierilor şi interpretărilor care înseamnă, în primul rând, întemeierea pe date şi fapte reale şi verificarea ipotezelor şi a generalizărilor, respectiv, delimitarea între „ceea ce este obiectul în realitate”, independent de subiect şi „ceea ce este obiectul pentru subiect” (criteriul adevărului); e) posibilitatea reproducerii/repetării aceleiaşi cercetări de către doi sau mai mulţi autori; f) prezenţa şi operarea cu generalul în forma conceptelor, principiilor, legilor. Aceste cerinţe şi criterii au fost formulate şi impuse ca model obligatoriu de către primele trei ştiinţe exacte care s-au emancipat de filosofie, dobândind statutul de independenţă şi autoconsistenţă şi anume: astronomia, mecanica şi matematica. Satisfacerea acestor cerinţe şi criterii s-a dovedit a fi extrem de dificilă, ceea ce a făcut ca secole de-a rândul să rămână în afara abordării ştiinţifice sistematice, atât domenii compacte ale realului, cum sunt domeniile fenomenelor sociale şi psihice, cât şi fenomenele care se derulează la frontierele dintre ştiinţele clasice, rigid delimitate şi compartimentate. Or, aşa cum avea să constate N. Wiener, către sfârşitul primei jumătăţi a secolului nostru, modul tradiţional de delimitare şi compartimentare rigidă a ştiinţelor a dus la o situaţie paradoxală: deşi s-au acumulat munţi de fapte şi date, cunoaşterea în ansamblul ei bătea pasul pe loc. De la Leibniz încoace ştiinţa a devenit „într-o măsură tot mai mare o preocupare a specialiştilor în domenii care se îngustează tot mai mult” (N. Wiener, 1948,1968, p. 2).
Fărâmiţarea şi îngustarea au ajuns atât de departe, încât erau „puţini oameni de ştiinţă care se pot numi numai matematicieni, fizicieni sau biologi, fără precizări în plus” (N. Wiener, ibid). Prin urmare, delimitarea a avut loc nu numai între domenii “mari – fizică, chimie, biologie, matematică etc.
— Ci chiar în interiorul fiecărui domeniu. Se dovedea, astfel, că modelul tradiţional de fundamentare a ştiinţei devenise caduc şi el trebuia revizuit şi înlocuit cu altul, mai flexibil şi, totodată, mai adecvat realităţii. Noua paradigmă a cunoaşterii ştiinţifice a fost elaborată şi pusă „în funcţiune” de cibernetică şi teoria generală a sistemelor. Principalele note distinctive ale ei pot fi formulate astfel:
A) unul şi acelaşi obiect poate fi abordat din unghiuri de vedere diferite, dar complementare; b) fiecare abordare particulară oferă date şi explicaţii despre o anumită latură sau un anumit aspect al obiectului, iar nu despre obiect în totalitatea determinaţiilor sale; c) între diferite domenii şi ştiinţe, delimitările şi frontierele sunt relative, astfel încât comunicarea şi transferurile reciproce de informaţii şi metodologie nu numai că nu sunt imposibile, dar se impun ca necesare şi indispensabile pentru obţinerea integrării şi unităţii cunoaşterii; d) cunoaşterea unidisciplinară trebuie completată cu cea interdisciplinară şi transdisciplinară; e) indiferent de natura substanţial-calitativă a obiectului lor de studiu, toate ştiinţele particulare trebuie să-şi întemeieze modul general de abordare-lnterpretare pe o paradigmă generală comună, unificatoare, care reclamă: considerarea ca sistem a oricărei entităţi reale ce se ia ca obiect concret de cercetare, centrarea pe studiul relaţiilor sistemului cu mediul şi al relaţiilor între elementele sale componente, analiza prin prisma criteriilor de echilibru, organizare, finalitate, adaptabilitate, autoreglare; f) elaborarea unor limbaje comune, care să permită codificarea şi integrarea în aceiaşi termeni a diversităţii informaţiilor modale furnizate de ştiinţele particulare.
