Pentru a înţelege şi defini „patologicul”, anormalul, boala psihică trebuie făcut, în primul rând, referire la sfera normalităţii deoarece boala mintală poate fi înţeleasă şi explicată doar în raport de comparaţie cu sănătatea mintală.
Conform Dicţionarului de Psihologie „Larousse” sănătatea reprezintă o stare a celui care se simte puternic şi asigurat”. Pe de altă parte Organizaţia Mondială a Sănătăţii precizează că: „sănătatea este deplina posesiune a bunăstării sociale, mentale şi fizice şi nu numai absenţa bolilor şi afecţiunilor”.
În cadrul larg al noţiunilor de sănătate şi boală un aspect particular îl reprezintă sănătatea mintală şi boala psihică. Aceste două noţiuni nu pot fi dezbătute decât împreună, limita dintre ele de multe ori fiind influenţată normele sociale.
Înţelegerea normalităţii (sănătate mintală) cât şi a anormalităţii (boală psihică) depinde de cunoşterea organizării structurale şi a dinamicii funcţionale a sistemului personalităţii, considerat ca „aparat psihic”. Pentru psihopatologie, problema normalităţii este deosebit de importantă întrucât reprezintă criteriul de evaluare a tulburărilor clinice, considerate ca abatere de la normalitate.
Cuvântul „normal” provine din latinescul „norma” (unghi drept), adică ceea ce nu oscilează nici la stânga nici la dreapta, ceea ce se află în mijloc. Normalul este, pe de o parte, un termen calificativ implicând o valoare şi pe de altă parte un termen descriptiv care indică o medie. Anormal este un adjectiv, un termen apreciativ care introduce o diferenţă calitativă.
Conceptul de normalitate, desemnând starea de echilibru, implică adaptarea atât pe plan intern, intrapsihic, cât şi în planul lumii externe a individului, având prin aceasta o semnificaţie antropologică lărgită. Considerată din punct de vedere psihologic, normalitatea este definită de I. Kant astfel „Inteligenţa este şi rămâne normală, în viaţa practică, în măsura în care îşi manifestă şi păstrează caracterul empiric.
Ea trebuie să fie şi să rămână conformă cu experienţa. Spiritul omenesc este, prin urmare, sănătos atunci când simte, judecă şi hotărăşte potrivit cu experienţa şi bolnav atunci când se îndepărtează sau chiar se înstrăinează de ea”.
Limitele de variaţie ale normalului permit să distingem câteva aspecte nepatologice care nu pot fi considerate anomalii. Acestea sunt conceptele de „diferit” şi divers” care sunt incluse în cadrul lărgit al „acceptabilului”. Astfel, normalul este indicatorul standard al unor valori culturale; diferitul este o altă formă posibilă a normalităţii şi diversul este privit ca o variantă de tip formal a normalităţii. În esenţa lor, cele trei concepte exprimă de fapt ipostaze diferite ale unor „variaţii acceptabile” în sfera normalităţii.
Atât sănătatea mintală (normalitatea) cât şi boala psihică (anormalitatea) îşi au sediul şi se manifestă în cadrul „sistemului personalităţii”. Ele nu sunt structuri fixate ci depind de direcţia de manifestare a dispoziţiilor care se organizează în raport cu modelele constituţionale psihobiologice ale sistemului individului respectiv. Prin dispoziţii, în psihopatologie, se înţelege potenţialul genetic, structurile neuroatomice, dinamica neuropsihofiziologică, precum şi calităţile dobândite de individ prin educaţie, cultură, model familial, şcolar, profesional, valorile morale, religioase. Având în vedere toate aceste caracteristici, sănătatea mintală şi boala psihică trebuie considerate ca reprezentând nişte calităţi ale „modului de a fi” a individului, care derivă din organizarea structurală a „sistemului personalităţii” acestuia.
Între normalitate şi anormalitate psihică există un anumit echilibru stabilit şi controlat de însăşi modalitatea de funcţionare a mecanismelor de autoreglare a sistemului personalităţii. Sănătatea mintală şi boala psihică sunt ipoteze egal posibile ca disponibilitate ale persoanei umane şi se înscriu în ordinea ontologică a acesteia. De aici se deduce că sistemul personalităţii este organizat dialectic, după principiul complementarităţii antinomice, al contrariilor, în asemenea măsură încât se poate vorbi despre o balanţă normal/patologic de a cărei funcţionare depind atât starea de echilibru, respectiv sănătatea mintală, cât şi starea de dezechilibru, reprezentând boala psihică.
Dinamica personalităţii în planul vieţii psihice este dată tocmai de ambivalenţa complementară a organizării acesteia, de caracterul ei dialectic.
Atât starea de sănătate mintală cât şi boala psihică au, în mod paradoxal, acelaşi determinism în „dispoziţiile latente” ale sistemului personalităţii, al direcţiilor de manifestare pe care le pot lua acestea.
Dispoziţia interioară a sistemului personalităţilor reprezintă potenţialul energetic al persoanei. Acest potenţial psihoenergetic corespunde cu principiul vital.
Dispoziţia interioară, în funcţie de circumstanţele vieţii individului care pot fi favorizante sau nefavorizante, poate lua aspectul formelor normalităţii sau pe cel al formelor anormalităţii. Atât starea de echilibru intern cât şi cea de dezechilibru vor depinde de modalitatea de a răspunde la factorii circumstanţiali care acţionează asupra individului în decursul vieţii sale. De aici putem concluziona ca atât sănătatea mintală cât şi boala psihică au originea în modalitatea de organizare şi dinamica sistemului personalităţii.
Un alt aspect important în dezbaterea celor două concepte este raportul dintre normalitate şi adaptare. Se consideră că adaptarea este simplul proces de acceptare oferit individului de mediul exterior sau societate. Adaptarea este o „investire de energie orientată pentru ca individul să se integreze şi să poată rezista în faţa presiunii exercitate asupra lui de psihotraumatismele sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la tensiunile impuse de legăturile sociale”.
Pentru a putea răspunde la acţiunea factorilor externi, în primul rând trebuie făcut un efort care solicită mecanismele de apărare/adaptare ale persoanei la permanentele scimbări din viaţă. Însă acest răspuns nu este doar o manifestare exterioară ci presupune şi o schimbare interioară care poate menţine sau tulbura echilibrul dintre normal şi patologic. Însă s-a constatat faptul că pentru un individ normal este imposibil să se poată adapta la toate grupele sociale, din acest motiv E. Trillant preferă să utilizeze drept criteriu al normalităţii adaptibilitatea afirmând că „individul normal nu este niciodată complet adaptat şi că, în schimb, psihopatul este o persoană inadaptabilă”.
Schimbările nu îşi au cauza doar în factorii circumstanţiali ai vieţii, în mod egal, ele fiind produse şi de manifestările interioare, proprii sistemului personalităţii fară nici un fel de intervenţie din exterior şi care au întotdeauna un caracter patoplastic, cele mai semnificative fiind crizele psihobiologice de dezvoltare (pubertate, adolescenţă) şi cele de involuţie (menopauza, andropauză, involuţia).
Persoana nu este aceiaşi pe toată perioada vieţii ci există momente de risc pentru sănătatea mintală precum şi etape de protecţie şi stabilizare a acesteia.
Istoria vieţii individului este discontinua şi se constituie din etape bine definite, cu o configuraţie proprie, specifică, întreruptă de momente de criză care marchează trecerea de la o etapă la alta, aceste treceri presupunând schimbări şi solicitând mecanismele de apărare/adaptare ale persoanei, în funcţie de noile condiţii diferite de la o etapă la alta.
Odată cu schimbarea regimului psihobiologic al personalităţii se schimbă şi tipul de normalitate al persoanei şi odată cu el şi vulnerabilitatea pentru un nou tip de anormalitate, deci balanţa normal/patologic nu este aceiaşi pe tot parcursul vieţii.
Un alt aspect în relaţia normal/patologic din viaţa unui om este dat de epuizarea psihoenergetică în timp. Pe parcursul vieţii, capacităţile psihoenergetice ale individului scad, se epuizează treptat, astfel posibilitatea de a răspunde la factorii de mediu, la evenimentele cotidiene se reduce permanent, spre finalul vieţii ajungându-se la o diminuare considerabilă a acesteia. Este ştiut faptul că la bătrâni capacitatea adaptării la situaţii noi este foarte scăzută.
Trebuie făcută precizarea că există o diferenţă în raportul normal/patologic, între sfera somatică şi sfera vieţii sufleteşti; între normalitatea şi anormalitatea biologică şi cea psihică există o diferenţă calitativă importantă. Fiinţa biologică asimilează factorii de mediu de la care nu se poate sustrage şi de care depinde existenţa sa, pe când fiinţa psihică se acomodează adaptativ la evenimentele vieţii trăite, conform unor strategii gândite conştient. În acest proces de adaptare intervin conştiinţa reflexivă, educaţia, cultura, experienţa de viaţă, aptitudinile, etc.
Normalitatea este condiţia naturală a stării de echilibru psihic în timp ce boala psihică este un proces de dezorganizare a normalităţii psihice. Dezorganizarea în psihopatologie trebuie considerată din punct de vedere dinamic, ca un proces extrem de complex şi trebuie înţeleasă ca reprezentând noi modele funcţionale adaptate condiţiilor patogenice care au produs dezorganizarea. Aceste modele patologice provin din structurile normale ale personaei şi depind de tipul de personalitate, de capacităţile de a se opune acţiunii factorilor morbigenetici, de nivelul de dezvoltare-maturizare a personalităţii, de dispoziţiile ereditare.
Există trei grupe principale de dezorganizări psihopatologice ale sistemului personalităţii: lezionale, de imaturitate şi funcţionale.
Dezorganizarea lezională recunoaşte drept cauză o leziune organică a creierului şi poate fi produsă de o leziune cerebrală globală care antrenează de regulă tulburări grave ale stării de conştiinţă vigile de diferite grade de profunzimem putând merge până la starea de comă. Dacă leziunile sunt localizate, doar anumite procese psihice sunt afectate (percepţii, memorie, limbaj, praxii, etc).
Imaturitatea este un tip de deficienţă care se produce prin oprirea în dezvoltare a sistemului nervos central la copil (prenatal, perinatal sau postnatal), este o imaturizare anatomică având consecinţe grave asupra formării şi maturizării funcţiilor psihice şi ale personalităţii globale a individului. Imaturitatea este de mai multe feluri:
A) Imaturitate EG – caracterizată prin persistenţa unui traseu bioelectric instabil în raport cu norma medie; b) Imaturitatea emoţională – considerată o imaturitate a inhibiţiilor reacţiilor emoţionale, cu caracter de manifestare explozivă; c) Imaturitatea psihomotorie – o stare de debilitate motorie; d) Imaturitatea afectivă sau starea de arieraţie afectivă, constând din aspecte psihopatologice diferite, de tipul dependenţă-lndependenţă, securitate-lnsecuritate, sugestibilitate, posibilitatea sau imposibilitatea de a efectua judecăţi intelectuale şi nonafective, posibilitatea sau imposibilitatea de a avea autonomie în acţiunile personale.
Dezorganizarea funcţională constă în tulburări pur funcţionale. În acest caz nu există nici o modificare lezională decelabilă a creierului bolnavului.
Între sănătatea mintală şi boala psihică, normalitate şi anormalitate, pot fi identificate cinci forme de status mintal: 1. Sănătatea mintală este starea de normalitate psihică în cursul căreia echilibrul personalităţii există o perfectă adaptare şi evoluţie socială; 2. Stările intermediare reprezintă intricarea unor elemente morbigenetice de ordin exogen, în sistemul unei personalităţi normal structurate. În această etapă, individul se adaptează la noile condiţii dar evoluţia socială este mai dificilă.
Aceste stări intermediare se apropie mai mult de sănătatea mintală având în vedere specificul lor; 3. Stările limită corespund unor personalităţi de tip dizarmonic, prin existenţa unor elemente morbigenetice endogene legate în special de anumite trăsături caracteriale cu tendinţe psihopatologice şi potenţial evolutiv în acest sens; 4. Boala mintală este diferenţierea antipodala, cantitativă şi calitativă, faţă de starea de sănătate mintală, cu manifestări clinice, având consecinţe asupra activităţii, relaţiilor interpersonale şi adaptării psihosociale a individului. Această implică o transformare structurală şi comportamnetală negativă a personalităţii; 5. Deficienţa psihică exprimă o stare psihică de invaliditate reziduală, după atenuarea etapei de involuţie clinică a bolii mintale propriu-zisă.
Boala este rezultatul unui proces de disoluţie funcţională şi trebuie privită sub două aspecte: aspectul negativ care este reprezentat de nivelul de atingere a sistemului personalităţii şi aspectul pozitiv sau cel al simptomelor reprezentat de nivelul de eliberare a inhibiţiei pe care procesul morbid o exercită asupra stării de normalitate funcţională sau de integritate anatomofiziologică a sistemului personalităţii umane.
Boala psihică reprezintă schimbarea care interesează, în diferite forme şi grade, sfera vieţii sufleteşti a persoanei umane şi constă în schimbarea „felului de a fi” al individului, al fiinţei interioare a acestuia din cauza unei tulburări a sistemului personalităţii. Consecinţele acestor tulburări vizează atât raporturile individului cu lumea (înstrăinarea de lume) cât şi cu sine însuşi (înstrăinarea de sine), astfel bolnavul psihic fiind privat atât de libertatea exterioară cât şi de cea internă.
Caracteristica fundamentală a bolii psihice, considerată ca anormalitate, o reprezintă alienarea persoanei respective. Ea se manifestă prin ruperea contactului vizual cu realitatea sau prin pierderea continuităţii inteligibile dintre bolnavul psihic şi lume.
Bolnavul psihic este parţial conştient, sau dimpotrivă ignoră complet faptul de a fi bolnav, nefiind capabil să recunoască schimbarea patologică a stării sale de normalitate psihică. Conştiinţa propriei anormalităţi este recunoscută în foarte puţine cazuri, când tulburările sunt de intensitate redusă şi nu afectează conştiinţa de sine sau nu modifică sistemul personalităţii. Din acest motiv, de cele mai multe ori bolnavii psihic nu solicită şi nu acceptă intervenţia medicală.
În cadrul bolii psihice, persoana ajunge să-şi piardă libertatea interioară devenind un alt tip de fiinţă umană; o „fiinţă a anormalităţii”, bolnavul psihic fiind o persoană desprinsă parţial (în cadrul nevrozelor şi psihopatiilor) sau total (în cadrul psihozelor) de realitatea lumii.
Astfel bolnavul psihic este proiectat fie la periferia lumii (nevroze, psihopatii, sociopatii) fie în afara lumii (demenţe) sau într-o lume a realităţii iraţionalului, o lume interioară închisă sau circumscrisă la interioritatea persoanei bolnavului (schizofrenie, parafenie, paranoia, melancolie).
Boala psihică este în primul rând un concept clinico-medical al psihiatriei, desemnând o deplasare a vieţii psihice (fie că este vorba de procese psihice izolate sau de întregul sistem al personalităţii), care implică următoarele aspecte:
• O cauză care o produce (etiologie);
• O anumită formă de manifestare clinică care-l oferă identitate, făcând-o clarificabilă într-o anumită ordine a gândirii medicale (diagnostic);
• Un anumit tip de evoluţie clinică, expresie medicală a „psihobiografiei individului” (evoluţia bolii);
• Anumite consecinţe asupra structurii şi dinamicii personalităţii bolnavului (prognosticul);
• Posibilitatea medicului de a acţiona asupra evoluţiei bolii cu anumite remedii, în scopul eliminării sau atenuării cauzelor care o produc, al restabilirii stării de echilibru psihic al personalităţii bolnavului (terapeutica);
• Adoptarea unor forme de reintegrare a bolnavilor psihic convalescenţi sau a celor cu defecte postprocesuale în grupul social, familie, şcoală, profesie (recuperare, resocializare);
• Instituirea unor metode de psihoprofilaxie vizând păstrarea stării de sănătate mintală şi combaterea factorilor de risc mobigenetici (igienă mintală).
Bolile psihice recunosc drept cauze psihotraumatismele emoţional-afective, schimbările bruşte şi de mare intensitate din viaţa personală, eşecurile, conflictele, frustrările, intoxicaţiile cronice, etc. Acestea produc stări de dezechilibru al sistemului personalităţii manifestate prin tulburări de personalitate, alterări ale stării de conştiinţă, dificultăţi majore de adaptare, tulburări de comportament.
Astfel, boala psihică este o noţiune relativă, care poate fi definită doar în raport cu noţiunea de sănătate mintală.
Datele de antropologie culturală au pus în evidenţă faptul că manifestările psihocomportamentale considerate ca fiind patologice în cadrul unei arii socioculturale pot fi acceptate ca normale în alta. În felul acesta „boala devine ea însăşi o normă de viaţă, dar o normă de tip inferior, în sensul că nu permite nici un fel de abatere în afara cadrului ei strict limitat”. În acest caz, boala este o nouă formă de viaţă caracterizată prin manifestări fiziologice şi psihologice noi, diferite. A fi sănătos nu echivalează cu a fi normal într-o situaţie dată, ci cu a fi normativ în această situaţie, precum şi în alte situaţii diferite ca posibilităţi oferite individului. În felul acesta boala se înfăţişează ca o conduită a omului care a suferit o dezorganizare a funcţiilor sale. Din această perspectivă sănătatea şi boala nu sunt decât două moduri esenţialmente diferite, ele nu trebuie considerate ca principii distincte, entităţi care-şi dispută între ele organismul viu. În realitate, între aceste două moduri de a fi nu există decât o diferenţă de grad: exagerarea, disproporţia, dezarmonia fenomenelor normale constituie starea de boală. Din perspectivă antropologică, sănătatea are un caracter relativ iar tipul de „om normal” devine, în acest caz, o abstracţie ideală.
Concluzionând, se poate spune ca sănătatea mintală este aptitudinea psihicului de a funcţiona într-un mod armonios, agreabil şi eficace, în măsura în care circumstanţele îi permit să facă faţă la cu supleţe diferitelor situaţii şi să-şi menţină permanent starea de echilibru dinamic.
Diametral opus sănătăţii mintale, boala psihică este definită ca fiind o tulburare a stării de echilibru sau de organizare a vieţii psihice, de diferite forme, intensităţi şi durată, afectând conduitele, relaţiile interpersonală şi afectivitatea acestuia, de care bolnavul poate fi sau nu conştient.
Din punct de vedere sociologic, boala se referă la o stare corporală sau mintală indezirabilă, justificând astfel intervenţia pentru ameliorarea sau vindecarea sa.
